Articolul de mai jos (cu titlul de mai sus) a fost scris pentru revista Dilema Veche. A fost o onoare pentru mine să-mi fie publicat un text acolo, chiar dacă – am aflat ulterior – un producător de vin cu ambiţii dintre cele mai frumoase, Mişa Rotenberg, a fost total nemulţumit: “Mă aşteptam la mai mult de la Cătălin (Păduraru – nm) şi Cezar, care au scris şi ei. Zero virgulă zero. Sau poate chiar minus”. Dar acum, articolul, dacă aveţi răbdare:

- cronica unei neştiute agresiuni -

Recunosc, trişez: asta e întrebarea-test pentru oricine vine să lucreze alături de mine şi colegii mei care scriu de nouă ani despre vin sub numele generic de Vinul.Ro. Am deja, aşadar, o mulţime de răspunsuri suculente, din care să vă inspir copios. Mai întîi, însă, puţină istorie plictisitoare. Dar personală, căci la toate cronicarul a fost martor direct. Şi, uneori, victimă. Vă avertizez, însă: voi trişa din nou.

● Anii 1990-1998… Poşircile – creaţia omului „de tip nou“, comunist – au luat în stăpînire pămîntul de la nord de Dunăre şi urmăresc exterminarea fizică ori subjugarea psihică a tuturor cugetătoarelor creştineşti care odinioară stăpîneau libere spaţiul lăsat moştenire din moşi-strămoşi. Zăpăciţi de diversiunile la ordinea zilei, băştinaşii pierd bătălie după bătălie, fără măcar să-şi dea seama că sînt în război. Leul se duce dracului, televizoarele color second hand devin noile locuri de închinare (mall-urile încă nu există). Se bea vin cu stacana, cu găleata sau cu burta. Pe sunet de 3rei SudEst ori „Treceţi, batalioane, române…“. Sub ochii sticloşi ai cerbilor împăiaţi, de pe feţe de masă cu motive populare. În maiou cu vecinul de garaj sau solemn, la costum, cu cureaua sub burtă şi ceafa transpirată, sub ochii neatenţi ai mireselor preocupate de găleata cu „darul“. Deznodămîntul luptei pare aproape, iar cronicarul n-are de consemnat nici un nume de erou, căci vinul este doar „mult, alb, rece şi (aproape – n.a.) pe gratis“. Nu şi „sec“, căci victimele neştiutei agresiuni beau mai ales dulce.

Paranteză: tot în 1998, într-un oraş de provincie din teatrul de război, unui jurnalist elveţian de vinuri aflat în vizită i se oferă spre degustare, cu nelipsita mîndrie patriotică, unele vinuri româneşti „en vogue“. Grasă, „Corăbioară“, „Porumbelul“, „Premiat“, „Fata în iarbă“, „Negru de Tohani“ etc. (porecle celebre la vremea cu pricina – n.a.). Cu delicateţe, oaspetele evită să vomite şi aduce gazdei, la următoarea vizită, vinuri bune din Franţa, Italia, Spania, Germania, Australia şi Elveţia. Le beau împreună şi discută, elveţianul aduce cărţi şi reviste străine despre vin. Scînteia se naşte, iar peste patru ani va începe să se scrie despre vin şi în România. Paranteza e închisă.

● Anii 1998-2007… Miraculos, războiul nu are, încă, un cîştigător clar (cronicarul bănuieşte că motivul ar fi pe undeva de ordin genetic: ficatul băştinaş pare înzestrat cu suficientă vigoare încît să reziste, chiar şi fără ştirea stăpînului, la asaltul cotropitorilor). Apare o firavă mişcare de rezistenţă, dar nu se bucură de sprijinul unei populaţii abrutizate prin îndoctrinare şi lipsire de informaţii şi preocupată doar să-şi ia credit cu buletinul şi să-şi facă plaja în Antalya. Primele vinuri făcute în România cu ştiinţă occidentală îşi fac loc către piaţă, dureros de încet. Ca la paşopt, Revoluţia porneşte cu sprijin din afară, în ciuda majorităţii autohtone, şi nu cu sprijinul ei. Se naşte – şi luptă aproape neştiută – o generaţie de eroi precum Merlot Prince Matei, Cuvée Charlotte, Domaine Ceptura Rouge, Shiraz La Cetate sau Cabernet Soare. Apar primele două-trei magazine de vin îmbuteliat, specializate.

● Anii 2007-2011… Apar primele reviste de vinuri: Wine Industry, Romanian Wine Art, Vinul.ro. Se înmulţesc magazinele specializate, apar restaurante fără ceafăcucartofiprăjiţi, români întorşi definitiv sau temporar din căpşunărit ori vacanţe aduc neamurilor de la oraşe şi sate prosciutto crudo, jamon serrano, parmiggiano şi sticle de vin. Comunitatea internaţională devine preocupată de starea gravă a României. Au loc şi cîteva concursuri de vin cu juraţi imparţiali. Mişcarea de rezistenţă împotriva bestiilor asupritoare începe să capete „bază de mase“, activişti şi locuri mai puţin tainice de întîlnire. Evangheliştii noii cauze îşi fac bloguri, somelierii îşi pun şorţurile şi tasse-de-vin-urile de luptă şi apar la diverse întîlniri corporatiste cu management străin. Grupe mai mari sau mai mici de simpli cititori, corporatişti plimbaţi pe-afară şi neştiuţi pierde-vară încep să se adune cît de cît spontan şi să deguste, să analizeze sau doar să facă act de prezenţă alături de vin. Aproape decisiv, apar şi primii hipsteri. Cu fularele, pălăriile şi mustăcioarele lor ironice, cu ochelarii tip „geek“. Vinul se bea elegant, din pahare cu picior, uneori cu degeţelul ridicat a gingăşie. Balanţa luptei doar pare că s-a echilibrat. Încă, forţele întunericului pîndesc, înfometate, de pe rafturile cu vin ieftin ale supermarketurilor şi din PET-urile de la marginea drumului. Mai răpesc cîte-un neavizat, spre a-l devora chiar sub ochii mulţimii nepăsătoare a neştiutorilor.

Şi-acum, răspunsurile îndelung amînate, pe foarte scurt. „Ce-aş vrea să ştiu despre vin? Şi de ce?“ E vorba doar de lucruri simple: Cum să-mi ofere satisfacţie şi atunci cînd sînt vesel, şi atunci cînd sînt trist, fără ca neapărat să mă îmbete; Cum să-mi îmbogăţească atît călătoriile fizice, cît şi pe cele spirituale; Cum să mă apropie de ceilalţi. Şi cum să mă apropie pe mine de eul meu bun. Pentru că, folosit cu ştiinţă, vinul poate face toate astea.

This entry was posted on Tuesday, December 20th, 2011 at 09:08 and is filed under Viata unui jurnalist de vinuri. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.