Loading ...O mână de prieten prin întuneric
Mă obsedează de ceva vreme formularea din titlu şi, cu toate că mi-a venit în minte într-un cu totul alt context decât cel pe care vreau să-l amintesc azi, cred că se potriveşte bine şi-aici.
Pe scurt, în ultimele 12 zile, am avut parte de câteva experienţe pe care n-aş vrea să le uit: două degustări de vinuri foarte bune la restaurantul Ginger, împreună cu un grup de bloggeri pasionaţi şi cu câţiva “profesori de vin” şi o “verticală” (acelaşi produs, din ani diferiţi) de armagnac Chateau de Laubade, la magazinul Comtesse du Barry de lângă Ateneul Român. Detalii despre degustările de vinuri puteţi găsi pe blogurile lui Alibus, Mihnea şi Răzvan, iar despre verticala de armagnac au scris (acelaşi) Răzvan şi Ioan T Morar. Au scris mai bine decât aş şti eu s-o fac, aici vreau doar să spun altceva.
Toate aceste experienţe minunate pe care le-am trăit m-au făcut să mă gândesc cu multă căldură la oameni: atât la cei alături de care am degustat, cât şi (mai ales) la oamenii pe care nu-i cunosc, dar care au reuşit să-şi “scrie” numele aşa încât să reziste peste timp, însoţite de un mesaj capabil să transmită o mare bucurie.
Gustând, de pildă, armagnacul Laubade de 110 ani (dar şi pe celelalte, minunate), m-am gândit mai puţin la istoria ultimului secol ori la trecerea timpului, dar am simţit că fac cunoştinţă, ca şi cum ar trăi azi şi ar fi alături lângă mine, cu nişte oameni despre care nici nu ştiam că-mi sunt prieteni.
Am simţit o mână prietenească întinsă spre mine în mijlocul întunericului, chiar atunci când credeam că m-am rătăcit, şi asta m-a făcut să-mi privesc “timpul-duşman” cu mult mai mult optimism, ba chiar cu un zâmbet cald pe buze. Iată că oamenii pot învinge.
