Deşi nu mă entuziasmez cu foarte mare uşurinţă, verticala Prince Matei desfăşurată zilele trecute la magazinul Arte & Vino mi-a dat această ocazie: sunt foarte rare cazurile când un producător din România poate “produce” o linie atât de interesantă de vinuri importante, pentru a fi degustate comparativ. Vinarte, unul dintre puţinii care poate, a oferit, de fapt, mai mult decât atât – pentru că nu e vorba doar de vinuri foarte bune, ci chiar de o traversare a istoriei vinului bun din România ultimilor ani.

N-aş vrea să mă opresc acum asupra notelor mele de degustare (deşi mi-am luat aşa ceva, ca orice şcolar sârguincios), mai important mi se pare faptul că am avut ocazia să fac, cu această ocazie, o călătorie în timp. De la primul Prince Matei, din 1998, acest Merlot a făcut istorie în România şi a impus standarde. Cu toată aprecierea pe care o acordăm noi, iubitorii de vin, altor producători merituoşi, nu cred că este vreun martor al evoluţiei vinului românesc din ultimii ani care să nu admită că acest mic univers se împarte, în România, în “înainte” şi “după Matei” (Prince Matei). Caracterul, consistenţa şi consecvenţa acestui nume au format gusturi, au format concurenţa şi au adus o contribuţie esenţială în promovarea conceptului de calitate la noi. Într-un fel, vorbim de Prince Matei ca despre primul brand modern de vin super-premium în România: a impus noi exigenţe calitative şi – de ce nu ar fi şi ăsta un lucru bun? – a impus noi standarde de preţ, dislocând prejudecata că vinul bun trebuie să fie “mult, ieftin şi pe degeaba”.

Singurul regret, în urma acestei degustări pe verticală (n.m. – acelaşi vin, din ani diferiţi) a fost să realizez cât de imatură este, încă, piaţa: vinul, în formula completă, adică din toţi anii de producţie, nu mai poate fi găsit decât în cantităţi extrem de mici, la producător şi, probabil, în câteva colecţii particulare. Nu m-am putut opri să nu mă întreb (ca şi alţii dintre cei prezenţi) cum ar fi fost dacă am fi trăit într-o industrie a ospitalităţii normală, unde “restauratorii” îşi cumpără vinul şi-şi fac propriile rezerve, ca un serviciu cu imensă valoare adăugată pe care îl pot aduce clientelei exigente, dar şi propriei afaceri.

Ce spectacol ar fi…

Am participat, zilele trecute, la una dintre cele mai sărmane evenimente (să-i zic prezentare?!?) cu vinuri de când mă ocup de acest domeniu. Păcat de efortul vorbitorilor, și păcat de vinuri, în sine!

Dar nu această impresie mă face să scriu pe blog, ci o alta, și anume că lucrurile sunt, de fapt, și mai grave: nu mi se pare neapărat deranjant faptul că o prezentare de vin a fost asortată cu unul dintre cele mai sărăcăcioase și lipsite de imaginație bufete (?!?) pe care le-am văzut, sau că a fost prea cald în “cramă”. Sunt uimit că oameni care investesc milioane de euro în replantări de vii, construcții și utilaje de vinificație, tehnologi pricepuți, branding și package de bună calitate, care înțeleg importanța imaginii, a diferențierii și a poziționării, acceptă să-și asocieze produsul cu un eveniment lipsit de ospitalitate, până la urmă. La fel de trist mi se pare că gazda a acceptat (din motive care îmi scapă) să organizeze un eveniment de la care oaspeții pleacă dezamăgiți… chiar dacă (să zicem) bugetul clientului ar fi fost extrem de mic, o gazdă bună fie nu ar accepta să-și asocieze locația, fie ar suplimenta ea însăși meniul, ca să nu lase o proastă impresie participanților.

Mi-am adus aminte, cu ocazia asta, de bancul (sinistru, recunosc, dar nu mai mult ca realitățile de față) în care un urmaș se duce la Pompe Funebre să-și îngroape mătușa, dar n-are bani nici de sicriu din stejar cu mânere de bronz, nici de sicriu de brad cu mânere de alamă… iar la bugetul pe care e dispus să-l aloce, specialistul îi recomandă soluția din titlu.

Sper că m-ați ascultat, cuminți, fiindcă mereu m-am străduit să vă învăț de bine!

V-am mai spus, cred, să treceți din când în când pe la Ginger, lângă Podul Grant. Acolo, am impresia, se întâmplă numai lucruri bune. Mie, de exemplu! Ieri, în treacăt fiind pe-acolo, la o salată de roastbeef cu ceapă caramelizată, miez de nucă și roșie preparată, plus niște midii cu sos de usturoi și polenta, ce credeți că mi-a răsărit în cale, din colecția privată a proprietarului de la Ginger, Cezar Filip? Nu, nu “un glonț uite-atâta de mare”, vorba bancului. Ci două sticle de vin alb, sec, vechi din 1998.

Prima – un Riesling d’Alsace Grand Cru Florimont Henri Ehrhart de 12,5% vol alc – a fost impecabil păstrat și evoluat, cu un aspect galben-chihlimbariu strălucitor și tonuri aromatice de miere de tei, dulceață de gutui și gutuie bine coaptă și un gust perfect echilibrat, extrem de vivace și minunat rotunjit.

Cel de-al doilea – un Chateauneuf du Pape Domain de la Presidente de 14,5% vol alc – nu era chiar terminat, dar în mod cert ar fi meritat băut cu un an-doi în urmă, fiindcă apucase, inexorabil, pe panta descendentă. Culoarea – deși strălucitoare, virase către nuanțele cuprului, aromatic era aproape inexpresiv, cu o dominantă de alcool, de spirtoase, iar gustativ părea aplatizat, fără să fie total dezagreabil.

Cum întotdeauna la astfel de ani te poți aștepta la orice, m-am considerat norocos de o astfel de întâlnire și m-am bucurat, din nou, să constat “pentru moment” supremația Rieslingului asupra altor soiuri albe, atunci când vine vorba de învechire (e o prostie ce-am spus, probabil, pentru că posibilitatea de învechire nu cred să depindă așa mult de soi, cât de an, terroir și de priceperea vinificatorului).

Și, ca să fie totul perfect într-o minunată luni însorită de Rusalii, am luat și-un Ave Caesar, o prăjitură delicioasă, nou introdusă în meniu. Pe care, iarăși, v-o recomand călduros! (Scuzați calitatea pozelor, vă rog! Nu m-așteptam la o astfel de întâlnire miraculoasă, drept pentru care n-aveam la mine decât telefonul.)

La sfârșitul săptămânii trecute am făcut, împreună cu trei dintre colegii de la Vinul.Ro, o scurtă vizită la Jidvei. Am mers acolo ca răspuns la o amabilă invitație din partea familiei proprietarilor, cu scopul de a vedea “la fața locului” atât vinurile, cât și sursa lor – viile. Colegul meu, Valentin Ceafalău, urmează să scrie un reportaj mai amplu de acolo în următorul număr al revistei tipărite, pe care vă invit să-l citiți cam în două săptămâni. Acum, pe blogul meu, vreau doar să notez rapid câteva lucruri care mi s-au părut, personal, mai importante. Cei interesați să vadă cum au performat vinurile de la Jidvei în degustările noastre din ultimii doi ani pot găsi detalii aici! Uneori au fost apreciate mai bine, alteori mai rău.

Dar să revin la notele mele actuale. Read the rest of this entry »

Luat cu treburi, am uitat să notez aici o întâlnire interesantă, din categoria amintită mai sus: mici “cascadorii de PR”. Departe de mine gândul să critic sau să minimalizez așa ceva – dimpotrivă, astfel de inițiative mi se par interesante și adesea lăudabile, ba chiar eficiente.

Alaltăieri seară, la restaurantul Ginger de lângă Podul Grant din București, s-a produs o premieră: bloggerii pasionați de vin, împreună cu câțiva jurnaliști interesați de subiect, au fost invitați de către un producător din regiunea Dealu Mare să ia parte la ceva mai mult decât un obișnuit focus-group. În ambianța familiară a acestui restaurat, alături de niște bucate alese (poate trebuie să reamintesc că Ginger este gazda permanentă a întâlnirilor periodice ale unui grup de bloggeri pasionați de vin), invitații au devenit din degustători “făcători de vin”. Read the rest of this entry »

Aseară am avut plăcerea să mă întâlnesc, în camera de degustare de la Van Gogh Cafe din Centrul Vechi, nu doar cu câteva vinuri reușite, ci și cu câțiva oameni foarte simpatici, interesați de subiect. Din punctul meu de vedere, a fost o nouă ocazie să trăiesc o seară agreabilă, într-o atmosferă caldă și amicală. Ca minusuri (inerente oricărui început, cred) aș nota o oarecare lipsă de potrivire între tapasurile degustate și ordinea vinurilor în degustare, precum și temperatura ușor ridicată a vinurilor roșii, ca și o aerare necorespunzătoare a primului vin roșu al serii, Tobia Seleccion 2005. În rest, chiar pot spune că a fost o seară destul de reușită, pe care mi-aș dori-o repetată.

De notat un vin important, după părerea mea, despre care a scris și Răzvan Jurcă pe blogul lui, în urmă cu câteva zile.

Poate părea scump la 150 lei preț de raft, dar dacă îl compari cu alte vinuri bune din străinătate, la același palier de preț, de 37 euro, Alma Tobia 2004 Tinto de Autor își merită cu prisosință fiecare leu. M-a cucerit aseară cu intensitatea lui aromatică, dar și cu parcursul gustativ lung: vinul nu doar confirmă în gust toate senzațiile olfactive inițiale, ci capătă, la fiecare redegustare, noi calități. Concentrația de fructe negre de pădure, prune, smochine și cacao este însoțită de note vegetale adânci și discrete, tanini perfect maturi și o structură atletică. Vinul se dezvăluie la fiecare înghițitură, trezește senzații noi și proaspete și pare că se găsește încă pe o curbă evolutivă ascendentă – sunt foarte curios cum se va prezenta peste 2-3 ani.

Aa, să nu uit! Camera de degustare de la Van Gogh merită o vizită chiar și dacă nu sunteți pasionați de vin. Iată în imaginea de mai jos doar intrarea, restul vă las să descoperiți voi!

Mă grăbesc, încerc “s-o dau primul”: joi, 29 aprilie, la Van Gogh Cafe din Centrul Vechi al Bucureştiului, în fosta cameră a tezaurului de la subsol, are loc o degustare de 4 vinuri spaniole Tobia (Rioja), însoţită de nişte tapasuri apetisante, pregătite special pentru această ocazie (felii de dovlecel cu miez de brânză feta stropite cu oregano, sfere de mozzarella şi roşii cherry traversate de busuioc proaspăt, pepene galben proaspăt îmbrăcat în jamon serrano, somon afumat pe pat de cremă de brânză fină şi rucola, bruschette cu tapenade old Amsterdam, roşii şi rucola, bruschette cu anchois pe pat de unt, roşie şi ardei gras, platouri cu struguri şi măr, presărate cu nuci).

Cum sunt un fan declarat al casei Tobia, nu pot decât să Read the rest of this entry »

Aseară a fost prima întâlnire (şi a fost foarte plăcută), diseară este cea de-a doua (sper că nu şi ultima). În seria degustărilor iniţiate de Vinul.Ro la Hotel Christina din Bucureşti, ne-am întâlnit cu patru vinuri din gama Castel Stârmina, de la Vinarte: un Riesling, un Merlot, un Negru de Drăgăşani şi o Tămâioasă românească. Dar ar fi o mare nedreptate din partea mea să menţionez doar vinul, aş scăpa din vedere tocmai esenţa acestor întâlniri – şi anume felul în care vinul şi mâncarea se pot pune în valoare reciproc, uneori în cele mai neaşteptate feluri. Aseară am petrecut câteva ore extrem de agreabile împreună cu alţi pasionaţi de gusturi, şi vă invit să faceţi la fel diseară.

Am început cu un Riesling plin de prospeţime şi aromat, alături de creveţi, scoici gratinate şi pacheţele de primăvară, însoţite de două sosuri şi o salată rucola cu ardei iute, proaspăt, roşu, tocat mărunţel. Exploziv, de-a dreptul! Read the rest of this entry »

În total, în urma Concursului de vinuri și băuturi alcoolice de la Vinvest, s-au acordat 49 medalii pentru vinuri și două medalii pentru băuturi spirtoase, am numărat eu în lista atașată comunicatului de presă de la finalul evenimentului. Iată lista compilată de mine (sper să nu fi uitat pe cineva, din grabă): Read the rest of this entry »

Câteva lucruri mi-au reținut atenția la actuala ediție a Salonului de vinuri Vinvest, de la Timișoara.

În primul rând publicul, care a venit în număr destul de mare la Salon. Din păcate, încă sunt foarte mulți cei curioși să încerce doar vinuri albe, demiseci și demidulci. Mai în glumă, mai în serios, mi-a trecut prin minte că fiecare vizitator ar trebui să primească la intrare o foaie de hârtie în care să le fie explicate pe scurt calitățile fiecărui tip de vin, astfel încât să nu se mai ferească atât de încăpățânat de vinurile roșii și seci.

În al doilea rând, am remarcat o prezență destul de numeroasă a producătorilor, semn că iau în serios această oportunitate de contact cu posibilii consumatori: standuri frumoase, unele dintre ele frumos personalizate, preocupare de a arăta vinurile în condiții cât mai bune pentru a cuceri vizitatorii.

Ca vinuri, am remarcat cu această ocazie lansarea gamei de retail de la Davino, sub numele de Făurar: la un preț de raft previzionat a se situa în jurul a 19 lei, cred că am avut de-a face cu evenimentul sezonului în acest segment de preț. Mi-a mai atras atenția prima (după știința mea) Fetească neagră de la Domeniul Coroanei Segarcea, în gama pentru restaurante – un vin asupra căruia merită să revenim, fiindcă mi s-a părut mai mult decât promițător. Domeniile Dealu Mare Urlați au arătat o avanpremieră a viitoarei game Paganus – am încercat de aici o Fetească neagră, un Cabernet Sauvignon și un Muscat Ottonel interesante (sper doar că prețul va fi unul atractiv, care să încurajeze managerii de restaurante să-l includă în listă, fiindcă în lipsa unei mase critice de consumatori care să-l încerce, va avea aceeași soartă tristă ca și precedentele etichete de la această cramă, care îndoaie rafturile supermarketurilor fără să genereze consum). Rose-ul de la Rotenberg se conturează ca un produs cu personalitate foarte distinctă pe segmentul rose-urilor premium de la noi, cu notele sale aproape extreme de toffifee (caramel, alună, cacao) și parcursul gustativ apropiat de vinurile roșii. Noua Feteasca neagră Terra Romana de la SERVE-Vinul cavalerului mi-a prilejuit, în sfârșit, o surpriză foarte plăcută, după câteva dezamăgiri pe care le-am suferit în ultima vreme cu vinurile lor roșii, iar Jidvei a prezentat noul Sauvignon blanc, intitulat Nec Plus Ultra, pe care eu am decis să-l interpretez deocamdată doar ca un semn încurajator, dar timid (mai bine mai târziu decât niciodată) că au înțeles necesitatea de a-și înnoi portofoliul. Cotnari a adus la Vinvest o Tămâioasă interesantă iar cei de la Budureasca o Fetească neagră Origini la care n-am avut nimic de obiectat, deși știu că a stârnit reacții contradictorii din partea unor pasionați de vin.

Și nu pot să închei această notiță personală despre Vinvest fără să menționez unele dintre cele mai bune brânzeturi produse în România pe care le-am întâlnit : cele de la Lactitalia (curioșii pot da click aici, dar până nu gustă nu știu ce pierd).