Mi-a stârnit interesul o postare recentă a lui Cătălin Mahu, proprietarul restaurantelor La Mama, în care el se referă la “criticii de restaurante“.

Dată fiind poziţia lui, de proprietar de restaurant, Cătălin reuşeşte, după părerea mea, performanţa lăudabilă de a fi relativ obiectiv atunci când scrie despre cei care (teoretic, cel puţin) ar putea să-l critice pe el: “Este o moda de a fi critic de restaurant. Si pentru ca toata lumea mananca in restaurante, toata lumea poate fi critic. Sa nu fiu inteles gresit, nu vreau sa restrictionez dreptul la opinie, ar fi si imposibil in conditiile internetului de astazi dar, daca cineva vrea sa critice, as vrea sa stiu si de la ce inaltime o face. Una este sa te declari critic de restaurant si alta este sa spui ca doar ai mancat bine sau nu intr-un restaurant. Este nu numai o diferenta de nuanta ci, mai mult, o problema de etica“.

Mai scrie Cătălin: “Este nevoie de oameni priceputi care sa faca aceasta critica, oameni mai presus de orgoliile lor, oameni care sa inteleaga gastronomia in esenta ei, care sa stie si cum se spala o farfurie, si la cat timp se face dezinsectia, si ce inseamna HACCP, si ce se intampla cu uleiul incins la 150, 180, sau 220 de grade, sau… multe altele”.

Ei, bine, deşi sunt de acord cu prima parte, cu a doua nu sunt. De ce? Fiindcă – deşi e evident că “e nevoie de oameni pricepuţi care să facă această critică” – nu trăim într-o lume ideală.

Dacă am fi trăit în lumea ideală despre care vorbeşte Cătălin, el poate n-ar fi fost azi proprietarul unui lanţ de restaurante, ci ar fi lucrat în profesia pentru care s-a pregătit, aceea de inginer (dacă nu mă-nşel). Am cel puţin un argument (pe care l-am auzit de la diverşi antreprenori): ceea ce te validează este, până la urmă, piaţa. Aşa cum există restaurante care au dat faliment pentru că nu au fost apreciate de clienţi, tot aşa şi criticii de restaurante pot “falimenta”, atunci când îşi dezamăgesc publicul.

Eu, personal, nu am cunoscut niciun critic român de restaurant, şi mi s-a întâmplat să scriu despre experienţele mele în diverse restaurante. Toţi cei pe care i-am cunoscut eu şi care scriau, în România, despre restaurante, erau jurnalişti sau comunicatori. Niciunul nu avea pretenţia să ştie ce se întâmplă cu uleiul încins la 150, la 180 sau la 220 de grade. Toţi erau, însă, clienţi, consumatori. Erau cei care plăteau pentru masă în restaurante şi aveau, astfel, şi dreptul de a-şi povesti experienţa, de a-şi prezenta observaţiile în faţa oricui era dispus să-i citească. Nu cred că de “criticii de restaurante” ar trebui vreodată să se teamă un patron de restaurant în România, ci de consumatorii obişnuiţi. Unii dintre ei mai şi comunică.

În plus, cred că un client, atunci când merge la un restaurant, merge nu doar ca să mănânce sau să bea, ci şi pentru o anumită atmosferă (compusă din mai multe elemente importante, ca de pildă calitatea serviciului, a amenajărilor, muzica sau lipsa ei etc). Nu văd de ce un client ar trebui să-şi spună doar părerea despre “cum a mâncat” într-un restaurant, aşa cum sugerează Cătălin.