Giulio Piscotti are 49 de ani şi e rotunjor spre gras, cu puţină guşă şi ochelari. E funcţionar într-un birou al poştei, în satul unde s-a născut. Fiindcă soţia îl cicăleşte să slăbească, e nevoit să meargă la lucru pe bicicletă ori de câte ori e vreme bună, deşi lui nu prea îi place. De luni până vineri, pedalează cuminte alături de cei doi băieţi ai săi, de 11 şi 14 ani, cu servieta ancorată bine de portbagaj. La o răscruce, se despart: copiii cotesc la dreapta, către şcoală, iar Giulio merge înainte vreun kilometru, până la poştă. Îşi face treaba opt ore, după care ia bicicleta şi se îndreaptă spre casă, pentru o seară în familie.
Nimeni nu l-ar bănui pe Giulio că, de fapt, duce o viaţă dublă. Şi totuşi, undeva în Brazilia, la mii de kilometri de Italia, prietenul nostru mai are un copil – un băieţel de 5 ani, căruia îi trimite o sumă lunară de câteva sute de euro, pentru întreţinere. Deşi ai crede ca Giulio n-a călătorit niciodată mai departe de Roma, la vreo 450 kilometri. Ciudat… Dar nu e singurul lucru ciudat la Giulio: de două ori, în fiecare săptămână, se abate de la programul obişnuit, şi merge undeva, în sat, să se alăture unui grup de bărbaţi din sat – 19 la număr (poliţistul local, doi profesori, un mecanic auto, patronul unei crame din apropiere şi nişte proprietari de băcănii). Împreună, îmbrăcaţi la costum negru, cu cămăşi albe scrobite şi cu papion, desfăşoară o activitate – un ritual, mai bine zis – de-a dreptul greu de înţeles: cântă în cor. Eu, unul – vă spun sincer – n-am înţeles nimic!
Întâlnirea mea* cu Giulio s-a produs la un dineu de gală, unde cânta pentru un grup de 80 de jurnalişti de vin, veniţi din toate colţurile lumii să ia seama despre minunăţiile Italiei. L-am întrebat, la un pahar de vin roşu şi-o brânză din zonă, de ce fac asta – el şi tovarăşii lui. M-am gândit că, poate, sunt comunişti. Sau pederaşti. Sau altceva. S-a uitat la mine – cam ciudat s-a uitat – şi mi-a răspuns că merge la cor fiindcă îl pasionează muzica (i-a plăcut de când era de-o şchioapă, însă părinţii n-au avut destui bani să-l dea la lecţii de canto, aşa că s-a făcut funcţionar). A zis că pur şi simplu nu poate concepe viaţa fără muzică, şi de-aia se duce să cânte în cor. Îl linişteşte, zicea Giulio. Şi-l împacă. „Iar cu copilul? Cu copilul ce-i?”, am insistat. Copilul – Joao se numeşte – a fost părăsit de adevăraţii părinţi. Trăieşte într-o casă de copii, în apropiere de Rio de Janeiro: odată pe an, Giulio şi prietenii din cor merg până acolo, să le cânte orfanilor şi să le ducă daruri. În restul lunilor, trimit bani. Întregul orfelinat e finanţat de cei 20 de corişti ciudaţi.
* În seara când l-am cunoscut pe Giulio a murit Papa Ioan Paul al II-lea, iar el şi prietenii lui din cor ne-au rugat să deschidem ferestrele, să iasă muzica, şi au dedicat un cântec memoriei Suveranului Pontif. Ţin minte că am lăcrimat, dar nu mai ştiu sigur din ce cauză
Loading ...
