Ziceam de Moscova… M-am convins ca nu e bine sa operezi cu prejudecati.
Primul lucru care m-a surprins, cu mult timp inainte de Moscova. Inca de la Frankfurt, in avion a inceput sa miroasa putin, cam ca in autobuzele din Bucuresti cand se face revizia la apa calda. Insa am zis ca sigur n-are cum sa fie de la rusii care s-au urcat in Germania. Asa ca mi-am mirosit indelung maneca de la tricou si am decis sa mai astept, inainte de a-mi face vreo idee.
Cu vreo jumatate de ora inainte de aterizarea pe Seremetievo, stewardesa a anuntat ca se vor distribui formularele care trebuie completate pentru intrarea in Rusia: o declaratie vamala si o alta hartie, care se completeaza doar de catre cetatenii straini (deci care se presupune ca nu prea vorbesc limba rusa)… si care formular e doar in ruseste. Genial, right? Amabila, compania Lufthansa ofera inca o foaie suplimentara, cu explicatii asupra rubricilor din documentul rusesc, in germana si engleza… Insa stilul de scriitura specific birocratiei (post?)comuniste face ca titlurile rubricilor sa poata fi intelese doar cu un efort de concentrare: nume, prenume, patronimic, nr de pasaport etc, scopul si durata vizitei, cine te-a invitat, unde-o sa stai, unde sta cel care te-a invitat, vreo doua numere pentru care trebuie sa-ti scotocesti bine de tot toate hartzoagele din bagajul de mana etc. Formularul asta in rusa – esti avertizat – musai sa-l tii asupra ta pe toata durata sederii si sa-l prezinti organelor, la solicitarea lor. Iarasi – esti prevenit – trebuie sa-l prezinti cu stampilele de pe unde-ai fost, atunci cand incerci sa parasesti Federatia. Daca nu-l mai ai la iesire nu se spune exact ce-ai putea sa patesti, dar e limpede ca n-ar fi de bine…
Odata cu documentele, pentru un fost cetatean comunist vine un moment in care emotiile aterizarii sunt putin estompate de altele, legate de intrarea pe teritoriul ”ursului”. Deja te gandesti ca poate n-ai completat bine hartiile, parca vezi militienii cum te inconjoara. Ti se face putin mai frig, parca incepe sa te si apese ceva pe piept… ca o greutate. (Am constatat ulterior ca greutatea asta de pe piept a fost prezenta pe toata durata sederii si mi-a trecut doar la aterizarea inapoi, la Frankfurt).
Dupa o coada la Pasapoarte de vreo 45 de minute, reusim sa iesim, ne ridicam bagajele si mergem in parcare. Ora 23.30, frig. Peste tot, militieni si militience. Aeroportul arata cam prafuit si uneori emana un damf de vodca statuta (nu exagerez, am martori). Evident, soferul microbuzului nu “gavareste” nici o buche din alta limba, care sa fie cunoscuta cuiva din grup. Evident, desi ar fi trebuit sa poarte o pancarda cu numele grupului, a uitat…
Pana la hotel, m-am minunat de largimea drumului (autostrazii), si-am decis ca asa trebuie sa arate drumurile unei capitale de imperiu, cum e Moscova… Totul larg, enorm chiar, luminat “a giorno”.
La hotel, prima surpriza: trebuie sa treci printr-o usa de-aia, cu detector de metale. 3 metri mai incolo, un militian se uita vigilent la tine si la ecranul din fata lui. Nu zice nimic, doar se uita. Nici buna seara, nici ‘tencur. Apare si paznicul parcarii, de umarul caruia se balangane neglijent un pistol mitraliera. La receptie, nu vorbeste nimeni altceva in afara de rusa. Dupa cateva peripetii provocate de barierele lingvistice si cateva vodci in barul de la parter, reusim sa ne cazam. Camerele sunt destul de mici, miros discret a ceva nedefinit: praf, mucegai, umezeala… imposibil de precizat. E hotel de 3 stele comuniste, care costa nici mai mult nici mai putin decat 160 de dolari pe noapte!!!
Ziua a doua incepe cu micul dejun, unde am ocazia sa mananc cea mai buna paine neagra din ultimii 25 de ani, de pe vremea cand bunica – timpurie victima a modelor culinare – a decis ca “odorul” merita ceva mai bun (dupa parerea de-atunci) si mi-a cumparat numai paine alba, sa cresc mare si frumos. Incercam apoi o plimbare printr-un centru comercial din spatele hotelului – un fel de IDM pustiu, cu militieni (sau garzi private?!?) din 4 in 4 metri. Deprimant!
O vizita pana la un hypermarket aflat la vreo 8 kilometri ne dezvaluie ca, in Rusia, chiar totul este mare: desi autostrada are cam cate 5-6 benzi pe sens, facem cam 45 de minute, atat de aglomerat e drumul. Acolo, evident, occident. Cu mentiunea ca vodca e mai ieftina decat vinul.
Sar peste restul zilei, pe care l-am petrecut la Marriott, in centrul Moscovei, si care va face, probabil, obiectul altei insemnari.
Seara, cu ajutorul inestimabil al unui anume domn roman stabilit de mai multi ani la Moscova, ajungem la un restaurant mediu, ceva mai departe de centru, pe numele sau Dur Din (in pronuntie, ca nu stiu cum se scrie). Urmeaza o seara excelenta, cu ospatari extrem de amabili, atmosfera calda, prietenoasa. Minunat! Am ocazia (dupa ce m-am codit, recunosc) sa beau, pentru prima oara in viata, rachiu de hrean. Desi tare, nu e deloc aspru, nu e iute, si merge de minune cu niste bucati de paine neagra prajite in untura cu usturoi, pe post de snacks. Ma delectez cu cele mai bune coaste de miel pe care le-am mancat in viata mea (din pacate, nu stiu de ce, poza nu mi-a iesit), si cu 2 litri de bere ruseasca, foarte cremoasa si buna (am uitat sa va zic, la Moscova e Oktoberfest local, cu bere bavareza adevarata, dar si cu cea ruseasca). Mai gust niste coltunasi cu fructe de mare, foarte fini si gustosi, niste inele de calamar puse pe un bat, cu doua sosuri alaturi, totul foarte gustos. Muraturile… Aaah! muraturile sunt excelente: varza alba, varza rosie, ceapa murata, usturoi (dar nu catzei de usturoi, ci tulpini din anul 2 de viata), rosii coapte si murate. Un deliciu incredibil, cu paine neagra cu anason. Rachiul de hrean curge, berea curge, painea e pe masa, muraturile la fel… Rezulta o seara excelenta, cu multa voie buna. Cand credeam ca mai buna nu poate sa fie, apare chelnerita, insotita de inca o fata si-un fotograf, cu niste palarii mari, caraghioase, sa ne faca poze si sa ne inmaneze niste premii pentru berea bauta. Rasetele sunt in toi, facem poze si ne hlizim de mama focului.
Ajungem noaptea tarziu la hotel, cu cateva emotii pe drum (in Moscova sunt foarte putine taxiuri “de firma”, practic aproape orice sofer de “masina mica” se poate transforma in taximetrist particular, daca faci cu mana pe strada si te intelegi la pret). Mai urmeaza niste vodca, multe bancuri in grup si-o hahaiala pana pe la 3-4 dimineata, care probabil doar la Moscova nu uimeste pe nimeni. (Musai sa zic cateva cuvinte despre vodca, toata polologhia asta a mea n-ar face doi bani daca n-as vorbi de ea: desi tare, este fina, delicata, nu “zgarie” pe gat sau esofag, nu provoaca arsuri la stomac, chiar si bauta in cantitati industriale, asa cum de multe fac rusii. Chiar si vodca lor medie e mult mai buna decat multe altele, cu pretentii. Apropo de asta, mi s-a intamplat un lucru interesant la plecare: in aeroport am baut doua vodci mici rusesti de categorie medie, pe stomacul gol. Era deja 5 dupa-amiaza, dar inca n-apucasem sa mananc. N-am avut nici pe dracu’. Insa in avion, desi deja mancasem ceva, Finlandia – altminteri o vodca pe care-o consideram bunicica – mi-a dat niste arsuri neplacute de la prima inghititura).
Ce-ar mai fi? In mod normal ar mai fi Piata Rosie, Kremlinul, mausoleul lui Lenin. Ei, bine, n-am apucat sa le vedem indeaproape, fiindca timpul a fost scurt, acolo se intra numai in grup, numai cu ghid (peste 30 de dolari de persoana turul), numai fara aparat de fotografiat, camera video sau telefon cu camera (nu inauntrul cladirilor, ci si in piata, pe platoul cu pricina). Cu taxa aia mare as fi fost de acord, cu ghidul la fel. Problema e ca la camera unde se lasa sculele de pozat/filmat era o coada cat o zi de post, si pierdeam avionul.
Asa ca am pozat si eu de pe margine, cam cu soarele-n ochi. Iar pozele sunt mai jos, in postul precedent: si Piata Rosie, si mausoleul, si carnatul de 50 de centimetri de la Dur Din, si pe Elena chelnerita si tot.
)
Loading ...
