Probabil ca am mai scris pe tema asta, dar nu ma pot opri sa nu-l postez si pe-asta… Iata inca un text publicat intr-o revista (ca tot ma mustra Andrei ca nu mai public aici decat texte scrise pentru alte publicatii). De data asta e vorba despre revista Business Life, care inca nu are site:

30.000 de euro pentru o singura sticla de vin nu-i un pret tocmai rau, nu-i asa? Acesta este suma pentru care s-a vandut anul acesta o sticla de Penfolds Grange 1951, in cadrul unei licitatii organizate de casa Langton in Melbourne, Australia.

E un pret care face sa sticleasca ochii nu doar iubitorilor sau colectionarilor de vin, ci si investitorilor sau speculatorilor financiari, mai ales ca pretul initial al unei astfel de sticle n-a depasit cativa dolari. Mai trebuie adaugat ca aceasta licitatie nu este un accident: precedentul record al vinurilor Penfolds data din 2004, cand o sticla s-a adjudecat cu aproape 38.000 de dolari, iar la actuala licitatie doi proprietari ai unor colectii Penfolds din anii 1951-2002 au incasat pe ele peste 185.000 de euro. De cand lumea, vinurile, ca si arta in general, au oferit investitorilor priceputi si/sau norocosi profituri generoase. Casele de licitatii celebre ale lumii si-au consolidat clientela si veniturile din licitatiile de vinuri (care continua si astazi, ca sa fim bine intelesi). Un exemplu foarte util, care demonstreaza ca marile profituri din vinuri sunt rodul unui amestec de imaginatie, perseverenta si noroc este chiar povestea colectiei Penfolds Grange. O colectie care nici n-ar fi trebuit sa existe…

Povestea unora dintre cele mai scump vandute vinuri din lume – am numit aici Penfolds Grange – incepe la 1844, cand medicul englez Christopher Rawson Penfold emigreaza  in Australia, ducand in bagaje si cativa butasi de vie frantuzeasca, pe care-i planteaza in jurul resedintei sale de linga Adelaide. Medicul credea cu tarie in virtutile curative ale vinului, drept pentru care s-a apucat sa-si „cultive” propriile medicamente: din strugurii recoltati facea vinuri fortificate (prin adaos de vinars), pe care le recomanda, in doze mici, unora dintre pacientii sai. Dupa moartea doctorului, sotia sa, Mary, a continuat sa se ocupe de plantatie, iar compania s-a dezvoltat generatie dupa generatie.

Punctul de cotitura l-a reprezentat, insa, numirea lui Max Schubert, in 1948, in functia de vinificator sef. Pentru Schubert, Penfolds era ca o a doua familie – se angajase aici in 1930, ca si curier, si a lucrat pana in 1975, ramanand apoi un personaj de legenda in istoria mondiala prin vinurile pe care le-a produs, dar si prin inovatiile tehnologice pe care le-a aplicat in premiera. Spuneam ca Penfolds Grange nici n-ar fi trebuit sa existe, si iata de ce: recolta 1951 a fost vinificata doar in mod experimental, nefiind destinata comertului. Incepand din 1952 si pana in 1957, productia a continuat, insa nu s-a bucurat deloc de succes, astfel incat proprietarii companiei au decis sa opreasca acest experiment ineficient. Doar ca Schubert, un pasionat al muncii sale, nu si-a ascultat patronii si a continuat sa-si produca vinurile, fara stirea acestora. Intre timp, doar cativa colectionari, colaboratori si prieteni ai lui Schubert apucasera sa-si procure aceste vinuri. Totul a explodat in 1960, cand Schubert a inceput sa trimita vinurile Penfolds Grange produse oficial pana atunci la concursuri internationale, unde au inregistrat rezultate bune, starnind interesul colectionarilor. Proprietarii companiei i-au cerut atunci lui Schubert sa reia productia, iar in urmatorii ani Penfolds Grange a castigat sute de medalii la competitiile din lumea intreaga.

Si dupa retragerea lui Schubert, vinurile produse aici au continuat sa fie extraordinar de reusite, bucurandu-se de recunoastere in intreaga lume: prestigioasa revista Wine Spectator a desemnat Penfolds Grange recolta 1990 drept „Vinul rosu al anului 1995”, iar ulterior, recolta 1998 a primit 99 puncte din 100 posibile, in ierarhia aceleiasi reviste, care prezinta si clasifica anual peste 14.000 de vinuri.

Articolul aparut saptamana aceasta in Money Express:

Un ganditor spunea ca exista doua verbe ce definesc, ca numitor comun, omenirea: a fi si a avea. Restul, vorba lui Einstein, „sunt detalii”. Dupa cum mi se pare mie, momentan, romanul „avut” traieste (fiinteaza) mai degraba in epoca lui „a avea”. Si – cum bine observa Andrei Plesu – bogatasul mioritic e si el atat de uimit de repeziciunea cu care a facut banii incat pur si simplu nu stie ce sa faca cu ei, drept pentru care… ii arata.

Sa nu uitam aceste vorbe de duh, dar sa revenim, totusi, la vinurile noastre – care au inceput sa faca parte, in ultimii ani, din „arsenalul” obligatoriu al stilului de viata de succes (la domnii romani mai degraba, caci doamnele romane au posetele ori esarfele). Sa revenim la vinuri si la gastronomie, adica asocierea care le pune pe amandoua cel mai bine in valoare.

Printr-o fericita imprejurare, am mers in ultimii ani de mai multe ori prin orasele Germaniei. Tara care, marturisesc, m-a fermecat de-a dreptul. De fiecare data am ramas uimit de numarul mare de magazine de vinuri, de sumedenia de shop-uri de delicatese. La inceput, n-am inteles: intr-o tara unde supermarket-urile se numara cu zecile de mii, unde ochii romanului vedeau o bogatie de marfuri care intrecea chiar si imaginatia, ce rost mai aveau toate aceste mici „boutique”-uri? Unde marfurile erau – culmea! – si mult mai scumpe decat la supermarket? Hmm! – nemtii astia sunt cam suciti – mi-am zis… Abia mai tarziu am inteles diferentele de calitate si de exclusivitate dintre cele doua categorii de comert.

Tot in Germania am vazut, prima data, acele mici spatii care nu semanau cu nimic din ce stiam eu: cumva, aratau a restaurant fara sa fie, dar aduceau putin si a show-room cu articole de bucatarie – tot fara sa fie. Am rugat un prieten sa-mi traduca inscriptia comuna tuturor acestor spatii si am aflat ca „Kuche schule” inseamna „scoala de gatit”. Marturisesc, explicatia m-a satisfacut doar la nivel lingvistic, intelesul real mi-a mai scapat o vreme. Pana cand, intr-o seara, trecand prin fata unei astfel de „kuche schule” ce functiona la parterul unui bloc de birouri din zona semicentrala a unui oras industrial german (nu, nu va ganditi la Copsa Mica, va rog) am vazut un frumos Mercedes de mari dimensiuni, din care a descins un domn la cravata, vesta si costum, de varsta mijlocie, care – spre marea mea uimire – a intrat inauntru. Curios, am ramas sa privesc – mai dintr-o parte – pe geamul mare dinspre strada, si l-am vazut dand mana cu un personaj imbracat in bucatar, care venise dintr-o alta incapere. Dupa care si-a dat jos haina, vesta si cravata, si-a pus un sort de bucatarie si s-a apucat sa trebaluiasca pe-acolo, curatand legume, taindu-le si incalzind plita. Mi-era jena sa ma tot holbez pe geam, asa ca am facut cativa pasi, mai curios decat la inceput: oare asa arata un bucatar in Germania? Cu Mercedes, costum si cravata? Hmm! – din nou, hotarat lucru – nemtii astia sunt sigur cam suciti… Pai, un roman cu destui bani de Mercedes nou-nout ar avea sigur acasa o bucatareasa, sa-i prepare o varza calita sau un ostropel. Ori, in cel mai rau caz, ar putea sa mearga la un restaurant, n-ar avea nevoie sa invete sa gateasca. Corect, nu?!?

Am fumat o tigara (oops!, ce incorect politic sunt), apoi am trecut din nou pe la geamul „kuche schule”, unde am ramas si mai surprins sa vad ca „ciudatul” nu mai era singur: la intrare erau parcate inca vreo patru autoturisme scumpe, inauntru erau asezati la o masa mai multi barbati si femei – toti, bine imbracati. „Amicul meu” gatea ceva pe aragaz, unul dintre ceilalti domni destupa o sticla cu vin, discutia parea animata si prietenoasa.

Am plecat incet, si mai nedumerit. Dupa care am pus intrebari. Si am aflat ca e destul de raspandit ca oameni bogati – bancheri, brokeri, antreprenori de succes – care n-au nicio legatura cu „industria ospitalitatii” (decat poate in calitate de clienti) sa se relaxeze invatand sa gateasca si intalnindu-se cu prietenii in astfel de imprejurari, in fata unei „mancari cu suflet” si la o sticla cu vin bun.

Azi, cand scriu pentru o rubrica de vinuri si life-style din Romania, nu ma pot opri sa ma gandesc la vorba lui Plesu, de la inceputul acestor randuri, si la diferenta dintre „noi” si „ei”: spre deosebire de „les nouveaux riches” mioritici, „cei vechi” aleg sa arate mai degraba „ce sunt”, si nu „ce au”.

Vorbeam zilele trecute cu cineva care a studiat in SUA managementul hotelier si de restaurant si care a profesat cativa ani in localuri de buna calitate, ”acolo”. Imi povestea ca, ori de cate ori organiza cate un ”wine dine”, locurile se ocupau cu frenezie. Cand ati participat ultima oara la un astfel de eveniment? Sau cand ati auzit ultima oara de asa ceva in Romania?

Peisajul restaurantelor bucurestene de calitate s-a imbunatatit simtitor in ultimii ani. Insa pentru oricine ajunge cu afaceri prin capitalele europene e la fel de clar ca „mai avem mult pana departe“. Sa fie oare de vina doar managerii de restaurante? Sau avem si noi, clientii, partea noastra de responsabilitate? Nu cumva ne-am resemnat cu ceea ce ni se ofera si am uitat sa cerem mai mult de banii nostri? Sigur, am invatat diferenta dintre pastele de casa si cele de supermarket, dintre muschiul de vita argentinian si cel romanesc, dintre cotletul de berbecut neozeelandez si omologul lui autohton, plin de zgarciuri si grasime. Dar sa fim seriosi: cand ati mers ultima oara la un anumit restaurant pentru ca ati auzit, de pilda, ca are un meniu specific sezonului?

In cazul mancarii, lucrurile sunt, totusi, ceva mai simple: cu totii suntem in masura sa identificam un preparat cu gust rau. Dar cand ati cerut unui ospatar sa va schimbe sticla de vin, pentru ca este „busonata“ (cu miros neplacut, de dop)? Stiti, desigur, ca o sticla de vin bun costa deseori mai mult decat un fel de mancare. Poate mai stiti si ca cel putin 2% dintre sticlele imbuteliate cu pluta au defecte de dop, realitate acceptata (si acceptabila) de toti cei implicati in lantul comercial al produsului. Nu vi se pare ciudat sa vedeti cat de rar (vi) se intampla sa dati peste un vin cu acest defect?

Eu, unul, ma uit mereu la mesele celor din jur (defect de jurnalist, probabil) sa vad ce vinuri se comanda si de cate ori i se cere chelnerului sa schimbe sticla. Ei, bine, se intampla extrem de rar.

Asta inseamna ca fie vinurile din restaurantele romanesti sunt cele mai grozave din lume, drept pentru care nu au niciodata defect de dop, fie ca sunt atat de proaste incat defectul de dop este acoperit de altele si trece neobservat, fie ca romanul nu se prea pricepe, si-atunci nu stie pe ce da banii.

Si, ca sa nu aruncati cu pietre in mine, spun ca probabil adevarul – ca de cele mai multe ori – e undeva pe la mijloc: vinurile romanesti sunt uneori bune, alteori proaste, iar clientul se „cam“ pricepe… o aproximatie mioritica, pentru al carei inteles exact n-as putea baga mana in foc.

Articolul a fost publicat in Money Express de saptamana aceasta. In cel de saptamana viitoare, un articol despre Megadegustarea de Cabernet Sauvignon organizata de Vinul.Ro la Hotelul Marshal din Bucuresti.

Si inca un articol, aparut in Money Express de saptamana aceasta: 

In materie de vinuri e bine sa fii snob sau nu? Merita sa alergi dupa informatie, sa te educi, sa stii care-i diferenta dintre spumant si spumos, cu ce se bea un Sauternes sau alte asemenea? Merita remarcat ca subiectul principal este vinul, ca simbol al unui stil de viata ce da nastere unui fenomen de imitatie (caci, se stie, imitatia e cea mai sincera forma de admiratie). Noi o sa vorbim despre un alt fenomen, cu siguranta daunator si cu care ne confruntam toti: contrafacerea.

Evident, contrafacerea vinurilor n-ar exista daca n-ar fi generatoare de profit. Fenomenul se intalneste de la cele mai ieftine (apropo: pana si vinurile tip Muscatinol sau Muscatel, imbuteliate la PET-uri de 2 litri, sunt adeseori victimele contrafacerii) pana la cele mai scumpe (micile chateau-uri de renume din Franta insereaza in fiecare an diverse elemente de siguranta in produsele lor de sute de euro sticla, pentru a preveni falsificarea).

Exista contrafaceri grosolane, unde in loc de vin din struguri in sticle sunt diverse licori pe baza de alcool si arome sintetice. In alte cazuri, consumatorul este mintit cu privire la taria alcoolica sau la soiul de struguri din care provine vinul. Exista si contrafaceri mai subtile, de pilda cea in care se falsifica locul de provenienta (in loc de Bordeaux sau Dealu Mare, de pilda, in sticla se pune vin dintr-o regiune mai putin apreciata).

Dar exista si moduri prin care consumatorul este pacalit fara ca aceasta inselaciune sa fie considerata si penalizata, totusi, drept contrafacere. Se mizeaza in acest caz pe snobismul de care vorbeam la inceputul articolului si se speculeaza lipsa de informatii a consumatorului: este vorba de supraevaluarea unor vinuri in raport cu calitatile reale ale acestuia. Cu totii am auzit de vinurile de Bordeaux, de pilda (exemplul nu e intamplator, deoarece sistemul de clasificare francez este unul foarte complex, in care-si prind urechile multi iubitori ai vinului). Stim cate ceva despre calitatea deosebita a acestora, despre preturi astronomice pentru anumite vinuri produse in cantitati limitate acolo etc. Drept pentru care, multi dintre noi, cand auzim despre un vin „de Bordeaux“, suntem deja pregatiti mental pentru a plati un pret mai mare decat in cazul unui vin obisnuit. Putini mai stau sa se uite daca respectiva sticla de Bordeaux, pentru care ni se cer bani buni, este un „premiere cru classe“, cu reputatie bine stabilita inca de la 1855, sau un vin fara nici o clasificare. Se mai intalnesc si cazuri cand un vin provine intr-adevar de la un domeniu viticol de prima importanta, insa este un an nereusit de productie. Cazul s-a intalnit si la noi, in Bucuresti, in urma cu vreun an, cand o sticla de Petrus se vindea cu 3.000 de euro, in timp ce anul respectiv, in lumea cunoscatorilor si a comertului profesionist, era evaluat la doar jumatate din acest pret.

Sa nu credeti ca exemplele astea se refera doar la Franta: si la noi exista producatori care si-au construit un renume binemeritat, prin vinuri de calitate exceptionala reusite in anumiti ani, dar care in anii urmatori n-au mai izbutit performante similare. Bazandu-se pe renumele anterior, unii comercianti cer preturi nejustificat de mari si pentru recoltele mai slabe, desi le cumpara de la producatorii corecti cu pret mai scazut.

Contrafacerea si supraevaluarea vinurilor sunt subiecte extrem de vaste de discutie. S-au scris si se vor scrie carti intregi pe aceasta tema, lumea specialistilor nu inceteaza sa dezbata problemele care apar an de an, iar singura aparare a unui iubitor de vin este sa fie informat. Altfel, snobismul celui care comanda la restaurant un vin de 100 sau 800 de euro, de pilda, pentru a-si impresiona convivii, risca sa fie o arma care se intoarce impotriva lui, sfarsind prin a fi catalogat drept necunoscator exact in domeniul in care ar fi vrut sa para stapan pe situatie.

Iarasi, un articol scris pentru Money Express, despre un vin care m-a impresionat si despre care am mai scris si pe blog: Vaio Armaron Serego Alighieri Amarone Clasico:

Sper ca titlul de mai sus nu v-a trimis deja sa rasfoiti ”24-FUN”, nu e vorba nici de vreun film si nici de vreo piesa de teatru (desi prezentarea lor la Bucuresti a beneficiat, luna aceasta, de o punere in scena intr-un mediu select, in cadrul clubului Diamond de la Hilton).

Supervenetienele sunt supervinuri din regiunea italiana Veneto, iar cele despre care vreau sa vorbesc azi au chiar o descendenta ilustra: se trag dintr-o familie al carei nume e cunoscut in lumea intreaga. Familia lui Dante Alighieri, autorul „Divinei Comedii“. Dar Serego Alighieri Vaio Armaron Amarone Clasico are si mai multe legaturi cu istoria decat faptul ca podgoria a fost infiintata in 1353 de fiul marelui poet. Metoda dupa care este fabricat acest vin este una antica. Insa probabil ca e mai bine sa dau cateva explicatii.

Intai si-ntai, ce este Serego Alighieri? Este standardul de calitate al unui stil unic de vin, produs in mod traditional din cateva soiuri de struguri, dupa o tehnica de vinificatie straveche – appassimento. Cei mai buni ciorchini de struguri din varietatile Corvina, Rondinella si Molinara sunt culesi de pe anumite parcele atent selectionate, dupa care sunt pusi la uscat pe cadre din bambus, in incaperi special amenajate, unde stau cateva luni. Catre sfarsitul lunii ianuarie, acesti struguri au pierdut o treime din greutatea initiala, ramanand in schimb cu o concentratie de zaharuri naturale sporita. In acest rastimp, unul dintre soiurile de mai sus are parte de un proces natural care il imbogateste: este atacat de putregaiul nobil, una dintre conditiile pentru obtinerea marilor vinuri.

Urmeaza apoi presarea usoara a boabelor si fermentarea timp de 45 de zile in butoaie mari de stejar, la temperatura scazuta. Licorile sunt apoi transferate in butoaie ceva mai mici de stejar, unde fermentatia alcoolica mai continua pentru inca 35 de zile. Este initiat apoi un alt tip de fermentatie, cea malolactica, care confera vinului un caracter catifelat si plin. Dupa toate astea, vinurile rezultate sunt maturate in butoaie timp de trei ani si abia apoi trase in sticle, unde se mai invechesc cel putin patru luni inainte de a fi scoase la vanzare. Rezultatul e naucitor: Serego Alighieri este un vin cu tarie alcoolica ridicata (peste 14,5%), care insa aproape ca nu se simte, gratie bogatiei de arome (prune uscate si stafide), a unei texturi pline si catifelate si a gustului de fructe de padure coapte, cu note de cacao si cu tanini fini. Un supervenetian pursange.

Vinul poate fi gasit in restaurante (Isoletta, Herastrau, 280 RON/sticla) si in magazinele de specialitate (Cramele Recas, Strada Lanariei 93-95, Bucuresti, 160 RON/sticla)

Tot din Money Express, o paralela interesanta (zic si eu, ce-o sa fac, sa nu fiu de acord cu mine?!?):

Scriam mai demult ca marile marci de vinuri, cele importante la nivel international, inca lipsesc din Romania. Iata ca situatia se schimba: incepand din aceasta toamna, vinurile fratilor Gallo – marca numarul unu la nivel mondial – ajung in Romania. Si nu este singurul semn al schimbarii.

E un semnal extrem de important ca aceasta piata (importatori, distribuitori, retaileri si clienti finali) incepe sa se maturizeze si sa devina interesanta pentru producatori de anvergura. La asemenea nivel al businessului, proprietarii acestui gen de branduri prefera mai degraba sa nu-si vanda vinurile decat sa intre pe o piata imatura. Numai cine nu se pricepe isi imagineaza ca te poti duce, ca importator pentru Romania, la managerii Gallo si ei sa-ti dea acordul pentru a-i reprezenta. In realitate, negocierile sunt extrem de minutioase si nu vizeaza doar capacitatea financiara si manageriala a partenerului local de a desfasura activitatea, ci implica analize aprofundate, inclusiv asupra sanatatii mediului de afaceri. Mai in gluma, mai in serios, in industrie umbla vorba ca decizia unui producator mondial de a patrunde intr-o noua tara este la fel de importanta ca si indicii de risc acordati de marile institutii financiare.

Dincolo de Gallo si brandurile globale, constat o efervescenta fara precedent si pentru alte genuri de importuri: italienii de la Masi, austriecii din zona Vienei, micile podgorii neozeelandeze de top – gen Kauri Bay sau Koru Wines –, ungurii, sud-africanii de la Stellenbosch, precum si o multime de francezi (in special cei din sudul Hexagonului) incep sa isi dispute atentia publicului bucurestean, anuntand diverse evenimente de prezentare pentru aceasta toamna. (Vorbeam despre neozeelandezi si simt ca merita stiut, de pilda, ca importatorul care aduce vinuri de la unul dintre producatorii de-acolo n-a reusit, cu toate insistentele, sa obtina pentru Romania decat o „cota“ de 90 de sticle pana la sfarsitul anului).

Acum, in septembrie, deja este vizibil ca toate segmentele de piata sunt vizate: de la importurile „bulk“ – imbuteliate cine stie pe unde –, care ajung la raft in sticle cu eticheta romaneasca, pana la brandurile globale, care acopera, ca oferta, nevoile oricarui tip de magazin sau restaurant; ori denumirile de origine italiene din oferta tip cash & carry, cu un excelent raport pret/calitate si pana la podgoriile de genul Gallo.

Practic, incepand din aceasta toamna, vom incepe sa simtim si binefacerile posturii de cumparator de vin, nu doar rigorile acesteia: ne vom permite sa fim pretentiosi, nazurosi si infideli, iar negustorii se vor stradui din rasputeri sa ne cucereasca, desfasurand la picioarele noastre un intreg arsenal de tentatii.

Da, stiu, “e vechi pacatul” cu astfel de intrebari. De data asta, iarasi, un articol publicat in Money Express, scris intr-un ton mai “relaxat”.

Daca nevasta se vaicareste ca petreci mai mult de cinci minute la raftul cu vinuri la cumparaturile saptamanale, atunci sunt sigur ca intrebarea de mai sus nu iti este deloc straina.  Daca esti fan inversunat al unor „clasici in viata“ precum „eticheta neagra“ ori „fata in iarba“, atunci a venit vremea sa afli ca, in timp ce tu dormeai in ghete, o lume intreaga s-a schimbat si tie nu ti-a spus nimeni.

Cea mai simpla metoda de confirmare a faptului ca esti depasit de vremuri este zambetul de compatimire pe care-l surprinzi pe fata ospatarilor dupa ce ti-au luat comanda de „orice vin rosu cu pepsi“… Singura ta scuza: sa fi fost in concediu postnatal in ultimii 5 ani si sa nu mai fi iesit la un restaurant de la botezul ultimului copil. Pentru ca, in ziua de azi, conteaza ce bei, nu doar in ce pantofi umbli pe la cafenelele din Dorobanti si din ce masina germana te-ai dat jos. Deci: „Cum alegi un vin bun?“ e o intrebare care ar trebui sa te preocupe. Iata cateva indicii care ti-ar putea fi de ajutor.

1) NU TE mai LASA IMPRESIONAT de eticheta aia cu auriu si culori vii ca din revistele de moda. Cel mai adesea, vinurile cu-adevarat mari sunt deghizate sub niste etichete sobre si discrete, nu „tzipa“ de pe raft ca precupetele la piata.

2) Incearca SA CITESTI despre vinuri mai mult decat scrie pe contraeticheta. Mai pune mana pe-o tastatura, lasa chatul cu salesrepul* din „farma“ pe care ai agatat-o in ultimul team building la Moeciu (s-ar putea s-o impresionezi mai mult cu o sticla de vin bine aleasa decat cu pozele din telefonul mobil cu viitoarea ta masina de serviciu).

3) In afara de cazuri speciale, UITA de vinurile dulci si aromate, gen Tamaioasa sau Busuioaca! S-a terminat cu studentia, te-ai facut baiat mare acum (si, oricum, deja fetele cu care te vezi au inceput sa tina la silueta).

4) AI GRIJA ca vinul pe care-l bei sa-ti aduca satisfactie, nu doar sa te „piste“ pe limba si sa te ameteasca repede! Lasa apa minerala separat si incearca sa simti daca vinul are o aroma evidenta si placuta, gandeste-te cu ce seamana mirosurile respective (chiar merita sa-ti acorzi cateva secunde pentru asta). Cu aroma, ai grija: degeaba e puternica, daca iti aduce aminte de parfumurile bulgaresti! Mai judeca daca vinul e gustos, daca va merge cu mancarea pe care te gandeai s-o comanzi. Dupa ce inghiti, incearca sa-ti dai seama daca gustul ramas in gura e placut sau nu.

5) Incearca SA EXPERIMENTEZI, chiar daca ai gasit deja un vin pe gustul tau. Insa nu incerca prea multe din prima seara, oricat de expert ti se pare ca ai devenit: n-o sa-ti faci rost astfel decat de o durere de cap pentru dimineata.

_____

* salesrep = sales representative

… si inca unul, ultimul pe saptamana asta, tot din Money Express. E publicat dupa degustarea de Chardonnay pe care am organizat-o la jumatatea lunii mai (va avertizez ca este foarte posibil ca unele dintre ideile cuprinse in articole sa va fie deja familiare de pe blogul meu sau de pe website, sper sa nu considerati ca este un autoplagiat faptul ca le-am reluat, pentru un alt public decat cel de-aici).

Dupa cum o arata numeroase exemple din intreaga lume, sa colectionezi vinuri poate fi un hobby plin de satisfactii, dar si un plasament financiar profitabil.

Dincolo de rentabilitate ramane, oricum, placerea de a imparti cu cei apropiati o sticla incarcata, adeseori, cu semnificatii ce tin si de istoria personala (mi-e greu sa cred, de pilda, ca poti sarbatori „cu stil“ cinci ani de la primul milion de dolari, sapte de la listarea la bursa ori 18 de la nasterea copilului pocnind dopul unei sticle de 2 litri cu bere). In schimb, o sticla cu vin bun, pastrata in pivnita familiei, e altceva. Vorbesc aici si de un model cultural, caci vinul este, de fapt, varful unui aisberg: in partea lui nevazuta se gasesc obiceiuri de viata, valori de familie ori sociale, transmise uneori de la o generatie la alta. Pentru ca „jocul“ sa fie cu-adevarat interesant, insa, e nevoie de informatii si criterii: cat si in ce vinuri merita sa bagi banii astfel incat sa te poti bucura degustandu-le si sa le creasca si valoarea?

O jurizare privata realizata recent pe vinuri cumparate de la raft de un grup de specialisti, pentru cea mai mare comunitate online a iubitorilor de vinuri din Romania (adica Vinul.Ro - nm, ulterior), a aratat ca, desi e nevoie de cel putin 10 euro ca sa bei o sticla de Chardonnay de calitate, cele mai bune vinuri nu sunt neaparat si cele mai costisitoare (peste 40 RON, pret de raft, in acest caz).

Practic, dintre cele mai scumpe sase vinuri prezente in degustarea comparativa, cele din urma, ca pret, s-au plasat pe primele locuri (peste 82 puncte) din punctul de vedere al calitatii: un Gran Vina Sol Torres, din Spania, si un Nachbil de Beltiug Ratesti, dintr-o podgorie mica din nord-vestul Romaniei. O frumoasa surpriza a constituit-o un vin de 17 RON, un Chardonnay de Purcari (Republica Moldova), ale carui tipicitate, prospetime si armonie au starnit numeroase discutii printre cei prezenti la degustare.

Astfel de vinuri, cumparate la preturile de-acum, se vor scumpi cu timpul, pe masura ce loturile initiale se imputineaza si tot mai multa lume afla despre calitatea lor.

Atentie insa la calitatea jurizarilor si a concursurilor unde s-au obtinut calificativele! O data fiindca, in materie de vinuri, subiectivismul este legea suprema, iar in al doilea rand deoarece e important de stiut cat de serioase au fost criteriile de judecata (si, fiindca tot s-a incheiat recent cea de-a patra editie a Concursului International de Vinuri de la Bucuresti, merita sa va dau o informatie „de culise“: de anul acesta s-a introdus o noua prevedere in regulament, si anume declaratia pe proprie raspundere a producatorilor cu privire la marimea lotului din care provin vinurile aduse la concurs. Asta, din pricina ca s-au inmultit acuzatiile ca unii producatori aduc in concurs vinuri care, de fapt, nu exista pe piata).

… si inca ceva, tot publicat in Money Express. Il pun aici, ca mi-ar parea rau sa pierd articolele astea. E vorba despre degustarea organizata de George Moisescu, autorul Cuvee Vitriol, pentru membrii Clubului Diamond de la Hilton. Daca vreti, gasiti povestea intreaga si punctajele acordate vinurilor de catre membrii Clubului aici, sau puteti viziona un film de la eveniment aici!

Ce-ar fi vinul fara mancare sau cu o mancare nepotrivita? Daca nu v-ati pus pana acum intrebarea asta, incercati un pahar din cel mai bun Chablis la o ciorba de stevie sau un vinho verde la un foie gras si-o sa vedeti ce vreau sa spun. Dar dincolo (doar) de mancarea potrivita, un vin bun merita incercat si la momentul potrivit, cu ritualul cuvenit.

Degustam recent un Cabernet Sauvignon 2004 La Cetate, de Dealurile Olteniei. Dintr-un pahar cilindric, se simtea aroma de cafea proaspat macinata. Dintr-un pahar clasic, de degustare, cu picior si cu bol de marime mic si ceva mai inchis la gura, te izbea aroma (placuta) de pruna uscata. Abia din paharul potrivit, cu bolul suficient de voluminos incat sa poti roti amplu vinul, acest Cabernet incepea sa-si spuna intreaga poveste, cu notele sale de stejar, vanilie si fructe de padure, cu parcursul sau lung, in care treci, rand pe rand, de la memoria strugurelui bine copt, care constituie ADN-ul acestui vin, pana la complexitatea lemnului de stejar in care s-a format sau la catifelarea data de invechirea la sticla.

Dar nu despre Cabernet vreau neaparat sa vorbesc aici, ci despre „arta vinului“: ca si in arta „cealalta“, nici aici nu-i niciodata prea tarziu sau inutil sa te initiezi, satisfactiile depline fiind disponibile doar celor care vor cu-adevarat sa se instruiasca.

Ideea – recunosc – mi-a venit de la titlul unui eveniment (Diamond Art & Wine) la care am luat parte recent in cadrul Clubului Diamond de la Hilton, unde organizatorul a avut ideea excelenta de a reuni sub acelasi acoperis, pentru doua ore, asa-zisa „lume reala“ – a businessmanilor mereu ocupati sa aiba succes – si „lumea artei“ – reprezentata, in acest caz, de Adrian Alexandru Ilfoveanu si sculpturile sale in bronz si de pianistul Harry Tavitian.

Asa cum foarte frumos spunea criticul de arta Pavel Susara, doar aparent cele doua lumi sunt paralele, de fapt artistii au nevoie de lumea afacerilor asa cum e perfect valabila si reciproca.

Pretextul intalnirii l-au constituit vinul si prezentarea ritualului potrivit pentru aceasta licoare si a paletei de tendinte in moda internationala a vinului. Iar „traseul“ gandit de organizatori a fost aproape un ocol al pamantului, in cele doua ore de „calatorie“: de la selectiile frantuzesti ale lui Andre Lurton la Chardonnay-ul spaniol al lui Miguel Torres si Sauvignon Blanc-ul neozeelandez Villa Maria pana la vinurile rosii ale marchizului Antinori din Toscana, Iscay-ul Merlot/Malbec din Argentina ori somptuosul Cabernet Mas La Plana catalan.