Drajii mei,
Am ajuns asara la Chioln, cea ce va doresc si voua finca aci ie codrii verzi de bra… Nu, nu!, am gresit…
De la inceput: inca de la sfarsitul lui august mi-am luat bilete de avion ca sa fiu sigur ca-mi petrec inceputul de decembrie in Germania. Oriunde in Germania, fiindca in perioada asta sunt organizate Targurile de Craciun in pietele oraselor si totul e luminat ca-n basme si miroase grozav, a vanilie, scortisoara si multe-multe bunatati. S-a nimerit sa fie Koln si sunt foarte fericit din pricina asta, caci exista aici un centru vechi maaaare-mare de tot, te poti plimba cu orele si tot nu-l termini.

Evident, unul dintre scopurile ascunse ale “proiectului” a fost sa particip la o… Olimpiada discreta (cam ca masoneria), un fel de “fight club”… cu ciolane de porc, varza murata calita si ce s-o mai nimeri. Va dati seama, dragii mei, toata vara m-am crezut Brad Pitt si am facut multe antrenamente, iar lucrul asta s-a vazut:am reusit sa trec aseara de “calificari”, la Haxenhaus am Rhein, o bodega care se lauda cu o istorie de la 1261. Prima etapa a competitiei s-a lasat cu o usoara accidentare pentru “atletul reprezentativei romanesti” (adica EU), din cauza unei bucati de sorici fierbinte care s-a lipit, pardalnicul, exact de cerul gurii, unde a ramas cu incapatzanare, in ciuda unei mari halbe de bere rece pe care am trimis-o urgent in apararea papilelor mele. Drept pentru care azi imi atarna tot felul de bucati de piele prin gura, ca stalactitele (sau stalagmitele) prin pesteri.

Sigur, cunosteam de la inceput riscurile presupuse de o astfel de viata sportiva, asa incat n-o sa auziti plangeri din partea mea… Am vrut doar sa va pun la curent si sa va asigur, dragii mei, ca in ciuda vicisitudinilor “atletul” continua lupta, incercand sa reprezinte Romania cu cinste. Cam atat de la Koln, Cristian, ai legatura!

In doua zile si jumatate aici, la Barcelona, am vazut doar de trei ori scandal sau comportamente ciudate pe strada: odata cand suporterii unei echipe portugheze care avea meci aici plecau de la hotel spre stadion si de doua ori cand cate doi romani si-au dat in petec… au incercat sa-i sperie pe doi biciclisti sare pedalau linistiti in treaba lor, de era sa cada aia cu capetele de asfalt, si odata mai pe inserat, cand doi compatrioti incepusera sa dea tarcoale unei terase, atat de suspect incat toate femeile de la mese si-au mutat posetele in poala, sa nu cumva sa dispara.
Evident, am vazut aici si multi romani care isi vedeau civilizat de treaba. Doar ca astia cu scandalul erau, din pacate, mult mai vizibili.

Sunt de ieri dimineata la Barcelona (un fel de-a spune, de fapt sunt cazat langa Barcelona, la Sant Boi de Llobregat). Treaba mea aici a fost sa prezint profesorilor si studentilor participanti la Congresul si Festivalul Mondial al Scolilor de Teatru (din Japonia, Mexic, Peru, Iran, Costa Rica, Ucraina, Spania, Germania, China, Africa de Sud etc) cateva vinuri romanesti de la Murfatlar, SERVE-Vinul Cavalerului si Carl Reh Winery. Lucru pe care l-am si facut acum cateva ore, in sediul unui Institu del Teatre care m-a lasat cu gura cascata. Ca de obicei, am remarcat ca – indiferent daca se pricep la vinuri sau nu – strainii NU sunt interesati de soiuri precum Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir etc, ci de soiuri autohtone, care nu pot fi gasite altundeva. Cuvee Charlotte de la SERVE i-a “dat pe spate” pe cei mai multi in seara asta, dar si “Lacrima lui Ovidiu” de la Mufatlar si Merlotul La Cetate de la Carl Reh. Cele cateva sticle ramase nebaute la degustare au ajuns la profesorii si elevii cazati in hotel cu mine, drept pentru care acum, la 2 noaptea, pe terasa de sub geamul meu e un chiloman international pe cinste, in care mai mult se tzipa si se mimeaza (multi si-au pierdut cunostintele de limbi straine la ora asta, asa ca nu le-a ramas decat limbajul aproape universal al trupului, ca sa se faca intelesi).
Altfel, Barcelona e seducatoare ca de obicei, desi eu unul nu am deloc o chimie speciala cu acest oras… Am avut bucuria sa mananc ieri seara tot felul de carnuri si salamuri uscate, specialitati catalane, la un restaurant traditional din centru -Julivert Meu – iar azi am mancat fructe de mare pe saturate la o bodega fermecatoare si fara pretentii din piata centrala, La Boqueria (e un paradis al gurmanzilor cu bodegi in interior, printre tarabe si de jur imprejur, cu tone de peste proaspat, fructe de mare, jamboane, salamuri, burti de vaca, rate, pui, dulciuri, fructe si legume – probabil ati vazut filmari din piata asta la Andrew Zimmern sau Anthony Bourdain, pe Travel & Living). Vinurile de-aici sunt foarte bune, iar azi am avut surpriza sa vad si un vin rosu cu continut scazut de alcool (6,5%). Din pacate, n-am apucat sa-l si gust, ultima sticla s-a vandut in piata in timp ce scotoceam dupa aparatul de fotografiat.
Cert e ca oamenii astia stiu sa-si vanda marfa… Avem multe de invatat.

Tocmai s-a terminat ProWein 2008, cel mai mare targ de vinuri din Germania si unul dintre cele mai mari din Europa. Cateva detalii, pentru inceput… Anul acesta au fost aici peste 3.200 de expozanti, iar numarul estimat al vizitatorilor depaseste 30.000 (cifrele oficiale vor fi disponibile in cateva zile). Vizitatorii sunt numai profesionisti care au legatura cu vinul: manageri de restaurante, somelieri, manageri de achizitii la marile retele comerciale, vanzatori de vinuri etc. Accesul in incinta uriasului targ se poate face contra sumei de 31 Euro / zi, dar numai pentru vizitatorii inregistrati in prealabil, care dovedesc astfel legatura pe care o au cu cu lumea vinului. Acum, cateva cuvinte despre exeperienta mea personala la ProWein.

1.  Standul Romaniei. Pentru prima oara in cei 3 ani de cand ajung eu la ProWein, standul romanesc a aratat decent, aerisit, modern. O sa publicam pe site un interviu cu presedintele in exercitiu al Asociatiei Exportatorilor, unde o sa dam si cateva schite ale standului, insa pana atunci take my word for that. Fata de anii trecuti, cand standul Romaniei arata de parca expozantii s-au baricadat ca sa nu fie luati cu asalt de public, era batranicios si neprimitor, comunistoid, anul asta a fost cu totul alta mancare de peste.

Singurul aspect comunistoid (deh, nu se putea altfel!) a fost o placa mare, de culoare bordo-cacaniu, pe care era stema de stat si niste inscriptii cu privire la ministerul care a finantat proiectarea si constructia standului (bine ca nu era si vreo lista cu contribuabilii din taxele carora ministerul a finantzat standul, ca innebuneau bietii vizitatori citind aceste informatii “de vitala necesitate”). Probabil ca si alte standuri, din alte tari, au fost sprijinite financiar de guvernele respective, insa n-am mai vazut la nimeni ditamai plansa, ca nuca-n perete. N-am reusit sa inteleg motivul pentru care o astfel de placa, care arata destul de neprietenos (ca sa nu mai zic ca nu se potriveste cu ansamblul proiectului) trebuie musai sa fie pusa, motz, pe stand: nu se vand vinurile romanesti daca lipseste placa? se darama ministerul cu pricina daca nu este ea afisata?

La stand au fost prezentate in general produse bune, cu cateva exceptii, lucru care m-a facut sa ma intreb de ce nu se face o selectie calitativa a vinurilor expuse? Oare chiar nu se poate infiinta o comisie tehnica, care sa ia la degustat cele 80-100 de produse inainte de eveniment, si sa nu le admita decat pe cele de calitate?

2.  Am avut ocazia sa gust cateva vinuri foarte bune, unele bune si unele surprinzatoare. Ma voi opri doar la unele dintre ele. La standul Hardy’s – un gigant international prezent si la rafturile din Real Romania, insa cu o comunicare foarte “discreta” la noi in tara – am avut parte, in 30 de minute, de o trecere in revista a  catorva dintre vinurile lor californiene, neozeelandeze, australiene si canadiene, facuta cu un profesionalism remarcabil: pentru fiecare tara s-a prezentat la masa de prezentare (la care eram 3 romani) cate un specialist din tara de origine a vinurilor, care ne-a intrebat ce tip de interes avem, ne-a recomandat vinurile si ne-a explicat, in cuvinte putine dar extrem de clare, care este filosofia din spatele fiecarui vin propus spre degustare. Cu ocazia asta am gustat si primul meu icewine canadian, Inniskilin (de fapt au fost doua, un riesling si un vidal). Tot aici, m-au impresionat, din nou, sauvignon blanc-urile si pinot noir-urile neozeelandeze.

Am mai avut ocazia sa vizitez standul unui alt mare producator international, Distell, unde am apucat sa degust doua superbitatzi de vinuri facute cu mult curaj de catre romanul nostru de la Nederburg (Africa de Sud), Razvan Macici: un cupaj rosu din Nebbiolo, Barbera si (parca) Primitivo, celalalt un cupaj alb din 8 (opt) soiuri diferite. Ambele, mai degraba pe stil european, cautand sa scoata in evidenta profunzimea soiurilor, caracteristicile zonei, vinuricare prin pastrarea pentru mai multi ani se imbunatatesc. Ingenuity e numele comercial al celor doua cupaje de la Nederburg, si cu-adevarat sunt ingenioase si impresionante. Apropo de Macici, am inteles ca s-ar putea sa vina in tara pentru o scurta perioada, in viitorul apropiat, asa incat poate ca iubitorii de vinuri care citesc Vinul.Ro vor avea ocazia unei intalniri fata in fata cu el, in jurul unor vinuri facute de el.

Am mai avut o supriza placuta la standul unui producator din China, n-am reusit sa retin numele, si unde am gustat un cupaj de Chardonnay si Riesling (din nord-vestul tarii) si un icewine din soiul Vidal, din nord. Vinurile era decente, dar m-a distrat teribil cum au reproduse chinezii un chateau frantuzesc la ei. acolo: semana, intr-adevar, a chateau, insa totul era nou si lucitor, usor caraghios dupa parerea mea.

O alta surpriza foarte placuta a fost un producator din Italia, Appolonio, cu niste vinuri rosii facute din Primitivo si Negroamaro, care mi s-au parut de-a dreptul spectaculoase pentru preturile lor: erau tinute in baric 2 ani, la sticla inca un an si erau perfect rotunjite, catifelate, insa pastrandu-si intreaga vigoare si deplina expresivitate aromatica.

3. Foarte simpatica a fost o intamplare cu un somelier de la restaurantul din Rheinturm, din Dusseldorf (turnul ala inalt de vreo 240 de metri, cun un restaurant rotitor spre varf, de unde poti vedea privelistea orasului). Dupa ce a reusit performanta sa rupa absolut toate dopurile sticlelor pe care a incercat sa le desfaca, a facut, brusc, sa-mi devina mult mai simpatici somelierii romani   In final, l-am scutit pe om de umilinta profesionala, am comandat vinuri cu screwcap. Evident, dupa ce unul dintre meseni s-a oferit sa-i imprumute un tirbuson, pe care-l avea in buzunar (sper ca bietul somelier sa-si fi dat seama ca venim de la ProWein, altfel ar fi putut crede ca e vreo inscenare pentru “camera ascunsa”, ca prea i s-au intamplat toate deodata numai lui, nefericitul).

Scriam zilele trecute ca tocmai m-am intors dintr-o vizita in Toscana, la familia Piccini, ale carei vinuri se gasesc de mai multa vreme in Romania, fiind importate de Cramele Recas. Am tot amanat sa scriu mica mea cronica de calatorie, fiind inca prea coplesit de cele vazute: in primul rand de frumusetea naturala a zonei (de care, insa, nici oamenii nu sunt straini, caci atata grija fata de natura nu vezi in multe locuri), apoi de istoria unei familii care de patru generatii continua sa produca vinuri si – evident, nu in ultimul rand – de frumusetea oraselor toscane, in special Siena (Florenta o mai vazusem, Siena m-a cucerit definitiv acum). Iata in continuare o foarte scurta relatare si cateva poze, sper sa va fac pofta si sa nu ma invidiati prea tare

Piccini Monteriggione 

Piccini Piata del Campo Siena 

Florenta – Ponte Vecchio 

Familia Piccini face vinuri in Chianti de la 1882, fara intrerupere, compania fiind in prezent una dintre cele mai mari producatoare de vinuri detinute “in familie”. In spatele etichetelor de Piccini se gaseste o istorie de 4 generatii, cu oameni care au dus batalii cu natura, cu piata, cu ei insisi… o saga a unor oameni hotarati sa continue sa faca lucrurile in care cred. Motto-ul primului Piccini, Angiolo, e recitat si azi cu religiozitate de urmasii sai: “Nu conteaza cat de mult faci, important e cata pasiune pui in ceea ce faci!“. Orice s-ar putea spune si azi despre a patra generatie de Piccini, mai putin ca n-ar pune pasiune.

Piccini

Fratii Piccini

Pe Martina avusesem ocazia s-o cunosc mai demult, la Bucuresti, unde ma impresionase prin felul direct de a vorbi, dar mai ales prin energia pe care o degaja. Dupa cum am observat acum, in vizita, ea si fratele ei, Mario, au reusit sa transmita si celorlalti cu care lucreaza aceeasi energie contagioasa. Dar vorbeam de Angiolo Piccini, cel care a pus bazele companiei, si al sau motto… cel de-al doilea Piccini care a preluat afacerea, Mario, a fost acela care a transformat un brand local intr-unul international, incepand sa exporte vinurile in Germania si Elvetia. “Tot ce facem in prezent e atat pentru trecut, cat si pentru viitor“, era vorba lui favorita. A urmat Pierangelo, cel care a inteles rapid care sunt noile provocari internationale si a consolidat si mai mult compania, valorizand denumirea de Chianti.

Piccini infrunzit

Curte Fattoria di Valiano

Curte Fattoria di Valiano

Azi, Martina si Mario Piccini gestioneaza direct peste 400 de hectare in Chianti, 50 de hectare in Sicilia si are contracte cu producatori importanti de struguri din Lazio, Umbria si Toscana. Din cei aproximativ 800.000 de producatori de vin inregistrati in Italia (!!!), Piccini ocupa un loc intre primii 25, cu un raport intre exporturi si piata interna de 80% / 20%. Vinurile produse aici se vand in peste 67 de tari, aceasta firma de familie reprezentand astazi cca 10-12% din productia totala de Chianti.

Delegatia romaneasca

Probabil cel mai cunoscut produs al lor in Romania este Chianti Piccini cu eticheta portocalie, care utilizeaza un procedeu traditional de productie, numit “Governo Toscano”, insemnand inducerea unei a doua fermentatie a vinului, prin adaugarea a 5-10% de struguri stafiditi. Vorbim, la acest nivel, de vinuri de Chianti de baut in fiecare zi, dar care pastreaza in ele traditie, gust, spiritul locului.

Chianti

Selezione Oro Chianti Reserva

Pe mine m-au cucerit cu precadere alte doua vinuri: Poggio Teo, produs de pe o suprafata foarte mica – o “single vineyard” dominata de un frumos palc de copaci – si Vino in Musica, un supertoscan cu cert succes pe plan international, produs din pacate doar in cantitati limitate, din dorinta de a mentine calitatea ridicata.

 
Piccini Poggio Teo

Piccini Poggio Teo

 Vino in Musica

Nici n-are rost sa va mai descriu vinurile, sunt delectabile si nu-mi ramane decat sa va invit sa le gustati. Sunt de gasit fara mare greutate in Romania, presa internationala le-a acordat de nenumarate ori recunoasterea calitatii iar prestigioasa Wine Enthuziast i-a numit pe cei de la Piccini “The New Kings of Chianti”.