Giulio Piscotti are 49 de ani şi e rotunjor spre gras, cu puţină guşă şi ochelari. E funcţionar într-un birou al poştei, în satul unde s-a născut. Fiindcă soţia îl cicăleşte să slăbească, e nevoit să meargă la lucru pe bicicletă ori de câte ori e vreme bună, deşi lui nu prea îi place. De luni până vineri, pedalează cuminte alături de cei doi băieţi ai săi, de 11 şi 14 ani, cu servieta ancorată bine de portbagaj. La o răscruce, se despart: copiii cotesc la dreapta, către şcoală, iar Giulio merge înainte vreun kilometru, până la poştă. Îşi face treaba opt ore, după care ia bicicleta şi se îndreaptă spre casă, pentru o seară în familie.

Nimeni nu l-ar bănui pe Giulio că, de fapt, duce o viaţă dublă. Şi totuşi, undeva în Brazilia, la mii de kilometri de Italia, prietenul nostru mai are un copil – un băieţel de 5 ani, căruia îi trimite o sumă lunară de câteva sute de euro, pentru întreţinere. Deşi ai crede ca Giulio n-a călătorit niciodată mai departe de Roma, la vreo 450 kilometri. Ciudat… Dar nu e singurul lucru ciudat la Giulio: de două ori, în fiecare săptămână, se abate de la programul obişnuit, şi merge undeva, în sat, să se alăture unui grup de bărbaţi din sat – 19 la număr (poliţistul local, doi profesori, un mecanic auto, patronul unei crame din apropiere şi nişte proprietari de băcănii). Împreună, îmbrăcaţi la costum negru, cu cămăşi albe scrobite şi cu papion, desfăşoară o activitate – un ritual, mai bine zis – de-a dreptul greu de înţeles: cântă în cor. Eu, unul – vă spun sincer – n-am înţeles nimic!

Întâlnirea mea* cu Giulio s-a produs la un dineu de gală, unde cânta pentru un grup de 80 de jurnalişti de vin, veniţi din toate colţurile lumii să ia seama despre minunăţiile Italiei. L-am întrebat, la un pahar de vin roşu şi-o brânză din zonă, de ce fac asta – el şi tovarăşii lui. M-am gândit că, poate, sunt comunişti. Sau pederaşti. Sau altceva. S-a uitat la mine – cam ciudat s-a uitat – şi mi-a răspuns că merge la cor fiindcă îl pasionează muzica (i-a plăcut de când era de-o şchioapă, însă părinţii n-au avut destui bani să-l dea la lecţii de canto, aşa că s-a făcut funcţionar). A zis că pur şi simplu nu poate concepe viaţa fără muzică, şi de-aia se duce să cânte în cor. Îl linişteşte, zicea Giulio. Şi-l împacă. „Iar cu copilul? Cu copilul ce-i?”, am insistat. Copilul – Joao se numeşte – a fost părăsit de adevăraţii părinţi. Trăieşte într-o casă de copii, în apropiere de Rio de Janeiro: odată pe an, Giulio şi prietenii din cor merg până acolo, să le cânte orfanilor şi să le ducă daruri. În restul lunilor, trimit bani. Întregul orfelinat e finanţat de cei 20 de corişti ciudaţi.

* În seara când l-am cunoscut pe Giulio a murit Papa Ioan Paul al II-lea, iar el şi prietenii lui din cor ne-au rugat să deschidem ferestrele, să iasă muzica, şi au dedicat un cântec memoriei Suveranului Pontif. Ţin minte că am lăcrimat, dar nu mai ştiu sigur din ce cauză

…pare ca elementele din titlul de mai sus se exlud, nu-i asa? Cu toate astea, noi, astia mai vechi, care am trait placerea si fiorul produse de citirea unei carti bune, stim ca nu-i deloc asa.
Aceasta postare se adreseaza, cred, celor din “generatia mea” si mi-a venit in minte ca urmare a unor discutii despre lipsa aproape totala de apetit pentru citit a “copiilor din ziua de azi”. Cred ca n-are rost sa mai spun si eu aici, e destul de limpede ca generatia nascuta dupa 1985 isi procura informatia (si educatia) cu precadere pe calea imaginilor in miscare, spre deosebire de “cei vechi”, care n-aveau atatea filme si emisiuni si erau nevoiti sa citeasca.
Fac parte, evident, dintre cei care cred ca o cititul unei carti (daca se poate) bune reprezinta o calatorie consistenta de viata, o aventura mult mai participativa, din partea lectorului, decat este experienta vizionarii unui film, unde ti se serveste de-a gata un “decupaj al calatoriei” realizat dupa viziunea si posibilitatile regizorului. Mi se pare trist, personal, ca miscarea ideilor celui care recepteaza filmul ca principal mijloc de acces la informatie nu este stimulata la fel de tare ca in cazul cititului, unde lectorul e nevoit sa faca propriile eforturi de imaginatie pentru a “monta” scenele descrise, dialogurile, intamplarile. Cred ca se pierde ceva atunci cand nu te straduiesti un pic sa-ti “gatesti hrana pentru minte” de unul singur, si te multumesti sa ingurgitezi solutiile prefabricate de altii, oricat de artistice ar fi ele.
Pe de alta parte, e la fel de limpede, cred, ca puterea imaginilor miscatoare (si a imaginilor, in general) este imensa. Cum (si cat) merita ea contracarata prin incurajarea cititului, e o alta poveste: poate ca “generatiei de azi” n-ar trebui sa i se mai impuna in vreun fel sa citeasca, ci dimpotriva, sa i se interzica…poate astfel, prin puterea tentatiei fructului interzis, s-ar inocula acea adrenalina intelectuala, acel mister necesar pentru ca ei sa-si doreasca singuri sa citeasca.
O utopie, desigur…

Later edit: educatia – spunea Mark Twain – este ceea ce-ti ramane dupa ce-ai uitat tot ce s-au chinuit sa-ti bage in cap in scoala.

…se cheama Kolsch si se serveste la paharute mici, cilindrice, de 200 ml. E o bere limpede, pare usoara si mai pare si greu sa ajungi cumva sa te ametzesti cu ea. Eu, unul, n-am reusit, chiar daca, preventiv, am baut cate doua odata, ceea ce mi-a adus aminte de un prieten care probabil ar fi cerut direct un metru (costa in jurul a 17 euro metrul de astfel de clondire pline).
In afara de aceasta observatie filosofica, am mai avut una – foarte importanta – legata de obiceiurile locale de distractie: daca in zilele lucratoare pe la 12 noaptea strazile se goleau brusc de localnici, azi-noapte, fiind vineri, pe la 10 abia incepeau sa iasa. Si-au incins, nene, niste chilomane de n-am putut dormi pana la 3 si jumatate, fiindca vibra camera de hotel cu mine si cu pat cu tot. La ora 2.50 era blocaj de trafic pe Hohenzollernring, unde e hotelul meu, iar chefliii umpleau si strazile si trotuarele.

Tot plimbandu-ma pe-aici, prin Koln, m-au izbit cateva lucruri. Acum imi vin in minte doar cateva: felul in care oamenii astia si-au setat viata astfel incat sa petreaca, pe cat posibil, timpul in aer liber (cu bicicleta, pe jos, la terase, desi pe-aici e frig, ploua si din cand in cand ninge); felul in care interactioneaza social, converseaza cu necunoscuti in mod spontan si cu o aparenta caldura sufleteasca venita probabil din mult exercitiu (spre deosebire de turci, care si ei sunt mari “conversationisti”, aici nimeni nu incearca sa-ti vanda ceva, ci pur si simplu intreaba, zambesc, vorbesc un pic si-si vad apoi de treaba lor, lasandu-ti o stare placuta); felul in care reusesc sa imbatraneasca senin (mereu, strazile comerciale sunt pline de pensionari care se plimba cu sau fara un scop vizibil, relaxati, zambitori, fara teama ca daca iau loc la o terasa n-au cu ce plati).
Sigur ca ar mai fi multe…

Aici, in weihnnachtmarkt-urile din Germania, si in haxenhaus-urile raspandite strategic peste tot, batalia nu s-a incheiat. Desi ranit dupa prima tura de calificari, reprezentantul roman (adica eu) nu se preda, ci continua, barbateste, lupta (“cu caciulile pe frunte stam de veacuri ca un munte…”). In etapa competitionala de astazi, atletul roman a mai rapus dupa cum urmeaza: un ciolan de proc la restaurantul Altstadt din Dusseldorf, dimpreuna cu o portie de varza acra calita; un pulpan carnos de miel la rotisor (sau la tava, istoria n-a mai consemnat…), cateva felii cat o palma de cosash (om cu coasa, nu goanga!) de carne de porc si niste cartofi la cuptor. Evident, cu slibovitza si bere nefiltrata. Dupa care atletul a mai dat un tur de pista in uralele tribunelor, dovedind fara tagada superioritatea scolii romanesti de mancat: trei chiftele mari de cartof ras cu cascaval si ceapa, presarate cu zahar, si doua paharele de killepitsch (bautura locala de 42% alc, aromata cu 39 de plante dulci-amarui, rezervata indeobste sportivilor care mai ajung pana acolo).

Cristian, ai legatura la Bucuresti, dar nu inainte de a descrie putin atmosfera de-aici, din Germania: publicul iesit in strada pentru a-si aplauda favoritii la intrecerile mancacioase de dinaintea Craciunului se bucura zgomotos, ciocnind pe strada halbe mari de bere, pahare de gluhwein (vinutz fiert) si muscand voluptuos din diferite mere coapte, turte dulci supradimensionate, banane trase in crema de praline etc. Legatura la Bucuresti!