Un demisec din struguri de pe Dealurile Vrancei îmbuteliat la Oprișor, Mehedinți.

O Fetească regală fără pretenții și prețiozități, dar de cursă lungă, cum ar spune (cam toți) prietenii mei. Deși cele 13% vol alc s-ar putea să provoace oarecari surprize în cazul unui consum exagerat, aș zice totuși că e un vin recomandabil la acest nivel de preț (aprox 12 lei).

Avem de-a face cu o Fetească la fel de “populară” cum știm din alte degustări că se prezintă acest soi, adică subînțelegem faptul că aromele – deși destul de intense și plăcute – nu sunt neapărat la fel de fine precum cele ale verișoarei mai mari și mai elegante, Feteasca albă. Olfactiv, Călăuza amintește de citrice și drojdii, cu un mic adaos de condimente. Gustativ, prezintă o senzație de aciditate ridicată, echilibrată de impresiile dulci, iar finalul este mineral, calcaros. Un vin vioi, de toată ziua și potrivit la o diversitate de posibile asocieri gastronomice de vară.

Mărturisesc, e primul vin de la această cramă nouă din Vrancea (Natura SRL) pe care chiar m-am bucurat să-l încerc. Ştiu că e al doilea an de producţie, dar cele din 2008 nu mă impresionaseră cu nimic (“Editorii Vinul.Ro au degustat cinci dintre vinurile scoase pe piaţă de Daniel Guzu, iar părerile nu au fost foarte blânde”, scriam la data respectivă).

Ei, bine, simt că Sauvignon blanc-ul din 2009 e un vin care merită recomandat, mai cu seamă că e o noutate pe piaţă (ştiti şi voi, ziariştii aleargă după “premiere” sau “exclusivităţi”, aşa că nu văd de ce-aş face eu o excepţie). Cu 13% vol alc şi vinificat sec, acest Sauvignon blanc este bine echilibrat şi expresiv, cu o intensitate aromatică (floare de soc şi coajă de lămâie) de Lumea Nouă (Chile, Australia etc). Gustativ, veţi regăsi aromele simţite la prima mirosire, grefate pe o structură bună şi oferind senzaţii răcoritoare, agreabile.

Vinul degustat de noi a fost furnizat de către producător, la fel şi informaţia despre preţul cu care va fi disponibil în restaurante: între 45-60 lei / sticla

Pentru recomandarea de săptămâna ar trebui să-i mulțumiți, de fapt, managerului de la “Bonne Bouche“, un restaurant bucureștean cu pretenții și cu mare accent pe vinuri. El mi-a transmis o informație interesantă: rose-ul de mai jos, deși abia intrat de câteva săptămâni în vânzare în acest restaurant, a depășit deja alte produse similare și cu o istorie mai veche. Și continuă să crească…

Dar să trecem la obiect: Rose-ul 2009 (sec) de la casa Corcova Roy & Dâmboviceanu provine din struguri de Merlot recoltați de pe vechile moșii viticole ale familiei Bibescu din Mehedinți, readuse la viață de noii investitori, Michel Roy și Șerban Dâmboviceanu. Prima trăsătură care ar putea caracteriza acest vin, după părerea mea, este aciditatea susținută, care creează o senzație crocantă și proaspătă. În al doilea rând – fără ca vinul să se remarce în mod deosebit prin amploare aromatică – exprimă nuanțe olfactive și gustative de cireșe, prune albe și citrice zemoase (grapefruit). Finalul amărui face și el parte din personalitatea acestui vin potrivit pentru mese ușoare de vară. Costă aproximativ 30 lei în magazinele specializate și probabil dublu în restaurante.

Cu scuzele de rigoare pentru că m-am lenevit, ajung, iată, să postez și aici recomandările de vinuri pe care le-am făcut noi în ultimele săptămâni (le pun la grămadă, urmează ca mâine să apară și recomandarea pentru acest week-end):

* 27 iunie 2010 – Xarello Vi de Terrer 2009, Castellroig (Penedes, Spania, 12,5% vol alc, postat de Valentin Ceafalău)

În ultima vreme, pe etichetele vinurilor apare tot mai des expresia “parfumul terroir-ului”, al pământului. La multe dintre acestea, ai prefera să nu simţi această caracteristică. În cazul de faţă, dacă ceea ce exprimă vinul este adevărata aromă a Penedes-ului, atunci acesta este unul dintre cele mai minunate locuri din lume. Tonurile aromatice de seminţe de floarea-soarelui crude se împletesc frumos cu notele de flori albe, polen şi grapefruit. Gustul de piersici albe şi cârcei de viţă de vie şi alune este fin şi plăcut, cu un parcurs gustativ proaspăt şi cu o aciditate bine încorporată. Notele minerale, uşor sărate, se aşează foarte bine în gură, dând vinului un plus de atractivitate. Preţul unei sticle e în jur 40 de lei în magazinele specializate.

* 3 iulie 2010 – Sauvignon blanc 2009, Domeniul Coroanei Segarcea (12% vol alc, România, postat de subsemnatul)

Un demisec prietenos atât ca preț (aproximativ 19 lei la hypermarket), cât și ca alcool (12% in vol).
Dar nici prețul și nici concentrația alcoolică nu sunt esențiale (după părerea mea, vinul merită chiar și ceva mai mulți bani, la cum se prezintă oferta actuală de pe piață): cel mai important e că e un vin plăcut, ușor de băut, vioi și proaspăt. Aromele de flori albe și citrice sunt completate gustativ de un mic rest de zahăr, iar această senzație lejeră de dulce face vinul atractiv pentru categorii diverse de meseni – și pentru cei mai pretențioși, și pentru cei mai puțin selectivi – fără ca vreuna (dintre categorii) să aibă ceva de pierdut. Vinul are o rotunjime agreabilă – completată de arome discrete de caisă ori piersică verde – și un final ușor condimentat, înviorător. Cu 77 puncte (calitate peste medie, atenție la preț!), acest vin s-a clasat primul în cea mai recentă degustare făcută de Vinul.Ro cu Sauvignon blanc-uri cumpărate de pe rafturile hypermarketurilor bucureștene.

* 10 iulie 2010 – Chardonnay 2009 Sole Barrique, Cramele Recaș (14% vol alc, România, postat de subsemnatul)

Se dovedeşte, după caracterizarea colegilor mei de la Vinul.Ro,  “intens şi impunător, cu arome suculente – de pere zemoase şi pepene galben – cu atingeri de vanilie şi citrice”. Un Chardonnay tipic şi elegant, cu o textură catifelat-onctuoasă şi substraturi afumat-vanilate. Pe final, vine cu o amareală care nu este deloc ieşită din peisaj, pentru că este agreabil încadrată de aciditate şi de note fructate, de grapefruit şi fructul pasiunii, asociate cu o impresie de mirodenii uscate. Costă aproximativ 45-50 lei în magazinele specializate şi cam de două ori pe-atât în restaurantele care îşi respectă clienţii şi cartea de vizită.

* 17 iulie 2010 – Sauvignon blanc 2009, Vinul cavalerului (12% vol alc, România, postat de subsemnatul)

Mare mi-a fost uimirea când am observat, chiar azi, că am omis până acum să vă recomand unul dintre vinurile albe pe care eu le beau cu mare plăcere vara asta: Sauvignon blanc Vinul cavalerului 2009. Mea culpa pentru această lipsă, singurul lucru pe care l-aş putea invoca în apărarea mea ar fi acela că, aproape sigur, dacă vă place vinul alb sec, v-aţi întâlnit măcar odată cu el, aşa că poate lipsa părerii mele să nu fie chiar o mare nenorocire. Ce-mi place la vinul ăsta (în afară de preţ, care mi se pare bine moderat)? Îmi place că e vioi şi răcoritor, nepretenţios în sensul bun al cuvântului – nu-ţi solicită atenţia prea mult ca să-şi arate calităţile, are o exprimare directă şi clară. Vinul e agreabil de la început (culoarea e plăcută şi frumos strălucitoare, alb-verzuie, olfactiv se exprimă prin nuanţe tipice şi intense – de citrice, soc şi flori de salcâm) şi până la sfârşit (gust suculent şi reconfortant, de caise şi mere verzi, plus o nuanţă de cireşe albe), la finalul uşor condimentat. Costă 18 lei în majoritatea magazinelor obişnuite şi aproximativ 35 în restaurantele care nu sar calul cu adaosurile comerciale.

* 24 iulie 2010 – Viognier & Tămâioasă românească 2009 Scurta Vineyard (13,5% vol alc, România, postat de subsemnatul)

Un amestec inovator, în care soiul autohton de tradiție (Tămâioasă) asociat celui internațional (Viognier) se dovedește un partener plin de farmec și personalitate, dar fără să preia cu forța conducerea “valsului”. Aromele de Tămâioasă românească ale acestui vin nu sunt dominante, astfel că întregul ansamblu capătă tonuri răcoroase și exotice de flori albe, ananas, mango, avocado și miere de albine. Gustul are o evoluție susținută, de la atacul cu senzații dulci de piersică și până la finalul condimentat-citric. Vinul impresionează mai ales prin echilibrul elegant dintre aciditate și senzațiile dulci. Iată ce spune și producătorul, Cramele Halewood, despre tehnologia de obținere a acestui vin: “Cele două soiuri de struguri au fost vinificate separat. Pentru ambele s-a făcut o macerare peliculară la temperatura de 12 grade C (15 ore pentru Viognier și 24 de ore pentru Tămâioasa Românească). Limpezirea gravitațională a musturilor timp de 24 ore, urmată de fermentația alcoolică la 15 grade C timp de 15 zile, a dus la obținerea aromelor tipice fiecărui soi”. Costă aproximativ 30 lei în magazinele specializate și probabil dublu în restaurante.

Deşi nu mă entuziasmez cu foarte mare uşurinţă, verticala Prince Matei desfăşurată zilele trecute la magazinul Arte & Vino mi-a dat această ocazie: sunt foarte rare cazurile când un producător din România poate “produce” o linie atât de interesantă de vinuri importante, pentru a fi degustate comparativ. Vinarte, unul dintre puţinii care poate, a oferit, de fapt, mai mult decât atât – pentru că nu e vorba doar de vinuri foarte bune, ci chiar de o traversare a istoriei vinului bun din România ultimilor ani.

N-aş vrea să mă opresc acum asupra notelor mele de degustare (deşi mi-am luat aşa ceva, ca orice şcolar sârguincios), mai important mi se pare faptul că am avut ocazia să fac, cu această ocazie, o călătorie în timp. De la primul Prince Matei, din 1998, acest Merlot a făcut istorie în România şi a impus standarde. Cu toată aprecierea pe care o acordăm noi, iubitorii de vin, altor producători merituoşi, nu cred că este vreun martor al evoluţiei vinului românesc din ultimii ani care să nu admită că acest mic univers se împarte, în România, în “înainte” şi “după Matei” (Prince Matei). Caracterul, consistenţa şi consecvenţa acestui nume au format gusturi, au format concurenţa şi au adus o contribuţie esenţială în promovarea conceptului de calitate la noi. Într-un fel, vorbim de Prince Matei ca despre primul brand modern de vin super-premium în România: a impus noi exigenţe calitative şi – de ce nu ar fi şi ăsta un lucru bun? – a impus noi standarde de preţ, dislocând prejudecata că vinul bun trebuie să fie “mult, ieftin şi pe degeaba”.

Singurul regret, în urma acestei degustări pe verticală (n.m. – acelaşi vin, din ani diferiţi) a fost să realizez cât de imatură este, încă, piaţa: vinul, în formula completă, adică din toţi anii de producţie, nu mai poate fi găsit decât în cantităţi extrem de mici, la producător şi, probabil, în câteva colecţii particulare. Nu m-am putut opri să nu mă întreb (ca şi alţii dintre cei prezenţi) cum ar fi fost dacă am fi trăit într-o industrie a ospitalităţii normală, unde “restauratorii” îşi cumpără vinul şi-şi fac propriile rezerve, ca un serviciu cu imensă valoare adăugată pe care îl pot aduce clientelei exigente, dar şi propriei afaceri.

Ce spectacol ar fi…

Am participat, zilele trecute, la una dintre cele mai sărmane evenimente (să-i zic prezentare?!?) cu vinuri de când mă ocup de acest domeniu. Păcat de efortul vorbitorilor, și păcat de vinuri, în sine!

Dar nu această impresie mă face să scriu pe blog, ci o alta, și anume că lucrurile sunt, de fapt, și mai grave: nu mi se pare neapărat deranjant faptul că o prezentare de vin a fost asortată cu unul dintre cele mai sărăcăcioase și lipsite de imaginație bufete (?!?) pe care le-am văzut, sau că a fost prea cald în “cramă”. Sunt uimit că oameni care investesc milioane de euro în replantări de vii, construcții și utilaje de vinificație, tehnologi pricepuți, branding și package de bună calitate, care înțeleg importanța imaginii, a diferențierii și a poziționării, acceptă să-și asocieze produsul cu un eveniment lipsit de ospitalitate, până la urmă. La fel de trist mi se pare că gazda a acceptat (din motive care îmi scapă) să organizeze un eveniment de la care oaspeții pleacă dezamăgiți… chiar dacă (să zicem) bugetul clientului ar fi fost extrem de mic, o gazdă bună fie nu ar accepta să-și asocieze locația, fie ar suplimenta ea însăși meniul, ca să nu lase o proastă impresie participanților.

Mi-am adus aminte, cu ocazia asta, de bancul (sinistru, recunosc, dar nu mai mult ca realitățile de față) în care un urmaș se duce la Pompe Funebre să-și îngroape mătușa, dar n-are bani nici de sicriu din stejar cu mânere de bronz, nici de sicriu de brad cu mânere de alamă… iar la bugetul pe care e dispus să-l aloce, specialistul îi recomandă soluția din titlu.

Sper că m-ați ascultat, cuminți, fiindcă mereu m-am străduit să vă învăț de bine!

V-am mai spus, cred, să treceți din când în când pe la Ginger, lângă Podul Grant. Acolo, am impresia, se întâmplă numai lucruri bune. Mie, de exemplu! Ieri, în treacăt fiind pe-acolo, la o salată de roastbeef cu ceapă caramelizată, miez de nucă și roșie preparată, plus niște midii cu sos de usturoi și polenta, ce credeți că mi-a răsărit în cale, din colecția privată a proprietarului de la Ginger, Cezar Filip? Nu, nu “un glonț uite-atâta de mare”, vorba bancului. Ci două sticle de vin alb, sec, vechi din 1998.

Prima – un Riesling d’Alsace Grand Cru Florimont Henri Ehrhart de 12,5% vol alc – a fost impecabil păstrat și evoluat, cu un aspect galben-chihlimbariu strălucitor și tonuri aromatice de miere de tei, dulceață de gutui și gutuie bine coaptă și un gust perfect echilibrat, extrem de vivace și minunat rotunjit.

Cel de-al doilea – un Chateauneuf du Pape Domain de la Presidente de 14,5% vol alc – nu era chiar terminat, dar în mod cert ar fi meritat băut cu un an-doi în urmă, fiindcă apucase, inexorabil, pe panta descendentă. Culoarea – deși strălucitoare, virase către nuanțele cuprului, aromatic era aproape inexpresiv, cu o dominantă de alcool, de spirtoase, iar gustativ părea aplatizat, fără să fie total dezagreabil.

Cum întotdeauna la astfel de ani te poți aștepta la orice, m-am considerat norocos de o astfel de întâlnire și m-am bucurat, din nou, să constat “pentru moment” supremația Rieslingului asupra altor soiuri albe, atunci când vine vorba de învechire (e o prostie ce-am spus, probabil, pentru că posibilitatea de învechire nu cred să depindă așa mult de soi, cât de an, terroir și de priceperea vinificatorului).

Și, ca să fie totul perfect într-o minunată luni însorită de Rusalii, am luat și-un Ave Caesar, o prăjitură delicioasă, nou introdusă în meniu. Pe care, iarăși, v-o recomand călduros! (Scuzați calitatea pozelor, vă rog! Nu m-așteptam la o astfel de întâlnire miraculoasă, drept pentru care n-aveam la mine decât telefonul.)

La sfârșitul săptămânii trecute am făcut, împreună cu trei dintre colegii de la Vinul.Ro, o scurtă vizită la Jidvei. Am mers acolo ca răspuns la o amabilă invitație din partea familiei proprietarilor, cu scopul de a vedea “la fața locului” atât vinurile, cât și sursa lor – viile. Colegul meu, Valentin Ceafalău, urmează să scrie un reportaj mai amplu de acolo în următorul număr al revistei tipărite, pe care vă invit să-l citiți cam în două săptămâni. Acum, pe blogul meu, vreau doar să notez rapid câteva lucruri care mi s-au părut, personal, mai importante. Cei interesați să vadă cum au performat vinurile de la Jidvei în degustările noastre din ultimii doi ani pot găsi detalii aici! Uneori au fost apreciate mai bine, alteori mai rău.

Dar să revin la notele mele actuale. Read the rest of this entry »

Luat cu treburi, am uitat să notez aici o întâlnire interesantă, din categoria amintită mai sus: mici “cascadorii de PR”. Departe de mine gândul să critic sau să minimalizez așa ceva – dimpotrivă, astfel de inițiative mi se par interesante și adesea lăudabile, ba chiar eficiente.

Alaltăieri seară, la restaurantul Ginger de lângă Podul Grant din București, s-a produs o premieră: bloggerii pasionați de vin, împreună cu câțiva jurnaliști interesați de subiect, au fost invitați de către un producător din regiunea Dealu Mare să ia parte la ceva mai mult decât un obișnuit focus-group. În ambianța familiară a acestui restaurat, alături de niște bucate alese (poate trebuie să reamintesc că Ginger este gazda permanentă a întâlnirilor periodice ale unui grup de bloggeri pasionați de vin), invitații au devenit din degustători “făcători de vin”. Read the rest of this entry »

Aseară am avut plăcerea să mă întâlnesc, în camera de degustare de la Van Gogh Cafe din Centrul Vechi, nu doar cu câteva vinuri reușite, ci și cu câțiva oameni foarte simpatici, interesați de subiect. Din punctul meu de vedere, a fost o nouă ocazie să trăiesc o seară agreabilă, într-o atmosferă caldă și amicală. Ca minusuri (inerente oricărui început, cred) aș nota o oarecare lipsă de potrivire între tapasurile degustate și ordinea vinurilor în degustare, precum și temperatura ușor ridicată a vinurilor roșii, ca și o aerare necorespunzătoare a primului vin roșu al serii, Tobia Seleccion 2005. În rest, chiar pot spune că a fost o seară destul de reușită, pe care mi-aș dori-o repetată.

De notat un vin important, după părerea mea, despre care a scris și Răzvan Jurcă pe blogul lui, în urmă cu câteva zile.

Poate părea scump la 150 lei preț de raft, dar dacă îl compari cu alte vinuri bune din străinătate, la același palier de preț, de 37 euro, Alma Tobia 2004 Tinto de Autor își merită cu prisosință fiecare leu. M-a cucerit aseară cu intensitatea lui aromatică, dar și cu parcursul gustativ lung: vinul nu doar confirmă în gust toate senzațiile olfactive inițiale, ci capătă, la fiecare redegustare, noi calități. Concentrația de fructe negre de pădure, prune, smochine și cacao este însoțită de note vegetale adânci și discrete, tanini perfect maturi și o structură atletică. Vinul se dezvăluie la fiecare înghițitură, trezește senzații noi și proaspete și pare că se găsește încă pe o curbă evolutivă ascendentă – sunt foarte curios cum se va prezenta peste 2-3 ani.

Aa, să nu uit! Camera de degustare de la Van Gogh merită o vizită chiar și dacă nu sunteți pasionați de vin. Iată în imaginea de mai jos doar intrarea, restul vă las să descoperiți voi!