Articolul de mai jos (cu titlul de mai sus) a fost scris pentru revista Dilema Veche. A fost o onoare pentru mine să-mi fie publicat un text acolo, chiar dacă – am aflat ulterior – un producător de vin cu ambiţii dintre cele mai frumoase, Mişa Rotenberg, a fost total nemulţumit: “Mă aşteptam la mai mult de la Cătălin (Păduraru – nm) şi Cezar, care au scris şi ei. Zero virgulă zero. Sau poate chiar minus”. Dar acum, articolul, dacă aveţi răbdare:

- cronica unei neştiute agresiuni -

Recunosc, trişez: asta e întrebarea-test pentru oricine vine să lucreze alături de mine şi colegii mei care scriu de nouă ani despre vin sub numele generic de Vinul.Ro. Am deja, aşadar, o mulţime de răspunsuri suculente, din care să vă inspir copios. Mai întîi, însă, puţină istorie plictisitoare. Dar personală, căci la toate cronicarul a fost martor direct. Şi, uneori, victimă. Vă avertizez, însă: voi trişa din nou.

● Anii 1990-1998… Poşircile – creaţia omului „de tip nou“, comunist – au luat în stăpînire pămîntul de la nord de Dunăre şi urmăresc exterminarea fizică ori subjugarea psihică a tuturor cugetătoarelor creştineşti care odinioară stăpîneau libere spaţiul lăsat moştenire din moşi-strămoşi. Zăpăciţi de diversiunile la ordinea zilei, băştinaşii pierd bătălie după bătălie, fără măcar să-şi dea seama că sînt în război. Leul se duce dracului, televizoarele color second hand devin noile locuri de închinare (mall-urile încă nu există). Se bea vin cu stacana, cu găleata sau cu burta. Pe sunet de 3rei SudEst ori „Treceţi, batalioane, române…“. Sub ochii sticloşi ai cerbilor împăiaţi, de pe feţe de masă cu motive populare. În maiou cu vecinul de garaj sau solemn, la costum, cu cureaua sub burtă şi ceafa transpirată, sub ochii neatenţi ai mireselor preocupate de găleata cu „darul“. Deznodămîntul luptei pare aproape, iar cronicarul n-are de consemnat nici un nume de erou, căci vinul este doar „mult, alb, rece şi (aproape – n.a.) pe gratis“. Nu şi „sec“, căci victimele neştiutei agresiuni beau mai ales dulce.

Paranteză: tot în 1998, într-un oraş de provincie din teatrul de război, unui jurnalist elveţian de vinuri aflat în vizită i se oferă spre degustare, cu nelipsita mîndrie patriotică, unele vinuri româneşti „en vogue“. Grasă, „Corăbioară“, „Porumbelul“, „Premiat“, „Fata în iarbă“, „Negru de Tohani“ etc. (porecle celebre la vremea cu pricina – n.a.). Cu delicateţe, oaspetele evită să vomite şi aduce gazdei, la următoarea vizită, vinuri bune din Franţa, Italia, Spania, Germania, Australia şi Elveţia. Le beau împreună şi discută, elveţianul aduce cărţi şi reviste străine despre vin. Scînteia se naşte, iar peste patru ani va începe să se scrie despre vin şi în România. Paranteza e închisă.

● Anii 1998-2007… Miraculos, războiul nu are, încă, un cîştigător clar (cronicarul bănuieşte că motivul ar fi pe undeva de ordin genetic: ficatul băştinaş pare înzestrat cu suficientă vigoare încît să reziste, chiar şi fără ştirea stăpînului, la asaltul cotropitorilor). Apare o firavă mişcare de rezistenţă, dar nu se bucură de sprijinul unei populaţii abrutizate prin îndoctrinare şi lipsire de informaţii şi preocupată doar să-şi ia credit cu buletinul şi să-şi facă plaja în Antalya. Primele vinuri făcute în România cu ştiinţă occidentală îşi fac loc către piaţă, dureros de încet. Ca la paşopt, Revoluţia porneşte cu sprijin din afară, în ciuda majorităţii autohtone, şi nu cu sprijinul ei. Se naşte – şi luptă aproape neştiută – o generaţie de eroi precum Merlot Prince Matei, Cuvée Charlotte, Domaine Ceptura Rouge, Shiraz La Cetate sau Cabernet Soare. Apar primele două-trei magazine de vin îmbuteliat, specializate.

● Anii 2007-2011… Apar primele reviste de vinuri: Wine Industry, Romanian Wine Art, Vinul.ro. Se înmulţesc magazinele specializate, apar restaurante fără ceafăcucartofiprăjiţi, români întorşi definitiv sau temporar din căpşunărit ori vacanţe aduc neamurilor de la oraşe şi sate prosciutto crudo, jamon serrano, parmiggiano şi sticle de vin. Comunitatea internaţională devine preocupată de starea gravă a României. Au loc şi cîteva concursuri de vin cu juraţi imparţiali. Mişcarea de rezistenţă împotriva bestiilor asupritoare începe să capete „bază de mase“, activişti şi locuri mai puţin tainice de întîlnire. Evangheliştii noii cauze îşi fac bloguri, somelierii îşi pun şorţurile şi tasse-de-vin-urile de luptă şi apar la diverse întîlniri corporatiste cu management străin. Grupe mai mari sau mai mici de simpli cititori, corporatişti plimbaţi pe-afară şi neştiuţi pierde-vară încep să se adune cît de cît spontan şi să deguste, să analizeze sau doar să facă act de prezenţă alături de vin. Aproape decisiv, apar şi primii hipsteri. Cu fularele, pălăriile şi mustăcioarele lor ironice, cu ochelarii tip „geek“. Vinul se bea elegant, din pahare cu picior, uneori cu degeţelul ridicat a gingăşie. Balanţa luptei doar pare că s-a echilibrat. Încă, forţele întunericului pîndesc, înfometate, de pe rafturile cu vin ieftin ale supermarketurilor şi din PET-urile de la marginea drumului. Mai răpesc cîte-un neavizat, spre a-l devora chiar sub ochii mulţimii nepăsătoare a neştiutorilor.

Şi-acum, răspunsurile îndelung amînate, pe foarte scurt. „Ce-aş vrea să ştiu despre vin? Şi de ce?“ E vorba doar de lucruri simple: Cum să-mi ofere satisfacţie şi atunci cînd sînt vesel, şi atunci cînd sînt trist, fără ca neapărat să mă îmbete; Cum să-mi îmbogăţească atît călătoriile fizice, cît şi pe cele spirituale; Cum să mă apropie de ceilalţi. Şi cum să mă apropie pe mine de eul meu bun. Pentru că, folosit cu ştiinţă, vinul poate face toate astea.

Iau, prin noiembrie trecut, niște bilete de avion spre Germania (low-cost, nu vă gândiți la prostii).

Pe la începutul lui decembrie, primesc un telefon de la un număr necunoscut. Răspund, iar o voce bărbătească îmi spune – cu un entuziasm mai degrabă moderat și un ton care mă face suspicios – că am câștigat un bilet de avion dus-întors la New York, la nu-știu-ce-promoție, dar nu pot să-l vând, trebuie să-l folosesc eu.

Evident, îi închid telefonul în nas: aveam o grămadă de treabă și n-aveam timp de glume proaste, după ani întregi de primit scrisori nigeriene sau sri-lankeze care mă anunțau că voi primi o moștenire de 300 de milioane de dolari dacă plătesc o taxă notarială de 500 de euro…

Tipul, insistent, după un minut sună iar. Mă enervez, dar înainte să apuc să zic ceva, mă avertizează că vorbește serios. Mă ia din nou cu poezia: “Ați câștigat un bilet de avion la New York, dus-întors”. “Mno, bine! Și ce să fac eu cu el?!?” Pașaport n-am, viză de SUA nici atât, treabă acolo n-am și, oricum, nu m-aș duce singur… Zic “bine, mulțumesc frumos!”, termin convorbirea și uit instantaneu.

Peste vreo 2 săptămâni, iar primesc telefon. Aceeași voce, își spune poezia și mă întreabă dacă m-am hotărât. “La ce?”, răspund. “La perioadă”, se-aude vocea… Deja nervos, zic totuși să mă bag în joc, să-l văd ce mai are de zis. “Domnule, uite cum facem: dă-mi matale o ofertă pentru al doilea bilet și pentru niște cazare, că doar n-o să mă duc la New York și să mă întorc în aceeași zi”. Zice “bine, revin în câteva minute”. Închid iar, convins că am scăpat de el. După 2 minute, sună iar: “Îmi cer scuze, am făcut o greșeală”, zice. “Ați câștigat, de fapt, două bilete de avion la New York, dus-întors, la business class. Și cinci nopți cazare la un hotel de patru stele din centrul Manhattan-ului”.

Și uite-așa am ajuns eu la New York. Nu era țeapă. Era “Invazia britanică” de la British Airways.

Încă sunt zăpăcit de diferențele de fus orar (ok, mă dau mare puțin, dar e imposibil să rezist tentației), însă mă grăbesc să vă dau un pont, pentru cazul că aveți zilele astea vreun drum la New York (ok, da, sună ca naiba, știu, scuzați!): din tot oceanul incredibil de oferte enogastronomice cu care vă va tenta irezistibil această veritabilă capitală a lumii, nu ocoliți una verificată personal.

Tramonti se cheamă, n-o să găsiți multe informații despre el online – pe mine m-a dus un prieten muuult mai bun cunoscător al orașului (mulțumesc frumos, David!, să ne fie de bine). E pe Restaurant Row, între 8th și 9th Avenue, aproape de zona teatrelor. Cu specific italian, dar mare parte din personal este de origine română, oameni de calitate, serioși (“de treabă”, vorba ardeleanului) – din categoria care te face să pricepi cum de în SUA România nu are deloc o “imagine de țară” proastă, ci dimpotrivă! Ei, bine, dincolo de ospitalitatea caldă (poate veți zice că e normal, dat fiind că ne-am regăsit printre compatrioți), altceva vreau să vă recomand la Tramonti: o bistecca fiorentina bună. Foarte bună! Mai bună decât am mâncat la Florența, într-un restaurant de familie vechi de 150 de ani, unde credeam că am descoperit vârful bisteccilor de pe lumea asta. Împreună cu un Vino Nobile di Montepulciano Poliziano (ba chiar două, mărturisesc) recomandat de prietenii români de-acolo, mi-a mers la suflet.

Vă pun și-o poză, să “vă simteți bine”, cum m-am simțit și eu. Nu e cu mâncare poza, ci o vedere nocturnă asupra “Big Apple”, luată de la etajul 47 al unui bloc de apartamente unde am petrecut o seară frumoasă. Enjoy too, s’il vous plaît!

Dureros, dar adevărat! Trebuie să vă aduc la cunoştinţă o faptă: producătorul de vinuri SERVE din Ceptura, cel mai vechi (şi un foarte serios, altminteri) investitor străin în industria vinului din România m-a păcălit (aş zice că nu numai pe mine). Ruşinos pentru mine, recunosc că am fost – probabil şi din vina mea, căci aşa sunt posibile de regulă marile înşelătorii! – victima unei mistificări grosolane. Ca să pot afla adevărul am fost nevoit să mă deplasez până la cramă, alături de o armată de iubitori ai vinului, unde am studiat la faţa locului indiciile.

Iată despre ce e vorba! Ei, bine, ce-am aflat acolo poate fi cutremurător – ştiu!, adevărul e uneori stânjenitor, dar trebuie spus pe faţă: după ce am fost mai întâi indus în eroare, probabil cu bună ştiinţă (şi cu o oarecare doză de sălbăticie, sunt sigur!) că SERVE nu poate face un vin mai bun decât Cuvee Charlotte, mi s-a dat să gust Cuvee Alexandru 2007, un Cabernet Sauvignon de mare ligă.

Mi s-a zbârlit părul pe ceafă… În gură am simţit gustul metalic al credinţelor zdruncinate… Însă Cuvee Alexandru a fost doar lovitura de graţie, pregătirea fusese – diabolic, de-a dreptul! – făcută anterior, cu o Fetească neagră Terra Romana 2009 magistrală şi un Cuvee Charlotte 2008 mai mult decât delicios.

Veţi înţelege, astfel, de ce am decis să mă repliez strategic pe poziţii dinainte stabilite, cu un pahar în mână, către locul următoarei bătălii: farfuria. Abia aici am câştigat! Nimic din tot ce pregătise Maestrul în arta culinară Ştefan Bercea n-a scăpat de răzbunarea mea nemiloasă! Un întreg meniu bazat pe trufe şi-a găsit sfârşitul, zdrobit între fălci mânioase: de la tartinele cu rulouri de terină de foie gras şi trufe (sau cele cu cremă de brânză şi trufe, ori cele cu zacuscă cu trufe) şi până la muşchiuleţul fraged la grătar, învelit în prosciutto di Parma, umplut cu cremă de trufe şi servit cu legume şi orez cu trufe şi apoi tortul cu îngheţată (şi trufe, desigur!) – toate au fost devorate “with great vengeance and furious anger”, ca într-o scenă de “Fiction Pulpeuse”!

Aşadar, până la urmă am înfrânt! Iar dacă nu mă credeţi, puteţi consulta “cronicile de luptă” ale celorlalţi cronicari ai vinului care au participat la încleştare (fiindcă sigur o asemenea bătălie va fi mult povestită): Alin, Răzvan, Ciprian, George, Horia, Sergiu, Pivnicerul, Încăunvin, un Chinez – şi alţii, ale căror nume îi rog să mă scuze ca am omis să le menţionez, prins fiind eu în vâltoarea evenimentelor.

Am sărbătorit Ziua națională prin muncă, alături de colegi și de bloggerul Horia Hasnaș și de somelierul Sergiu Nedelea. O muncă frumoasă, ce-i drept, la Domeniile Săhăteni ale Aureliei Vișinescu. O după-amiază geroasă pe dinafară, dar încălzită pe dinăuntru – nu doar de flăcările din șemineul de la cramă, cât de 7 vinuri foarte reușite. N-o să vă plictisesc acum cu descrierile fiecărui vin, vreau doar să vă stârnesc atenția pentru următorul număr al revistei Vinul.Ro, unde vom publica notele de degustare în detaliu.

Deocamdată, doar o concluzie scurtă: indiferent dacă vă interesează părerea noastră detaliată, merită să fiți cu ochii (și cu gura, pe cât posibil) pe următoarele vinuri semnate Aurelia Vișinescu: White Artisan 2009 (Fetească albă, Riesling și Tămâioasă românească), Artisan Fetească albă barrique 2008, Artisan Fetească neagră 2007, Red Artisan 2007 (Fetească neagră, Cabernet și Merlot), Anima Pinot noir 2007, Anima Merlot 2008 și Anima Cabernet Sauvignon 2007.

Vinurile albe mi-au stârnit cu deosebire atenția prin complexitate aromatică, profunzime și structură – și mai ales prin senzația că vor putea învechi frumos încă vreo 3-5 ani.

Din partea Aureliei mă așteptam deja la vinuri roșii de eleganță și complexitate, așa încât aici nu pot spune că a fost vorba de vreo surpriză, ci de o binevenită reconfirmare. Red Artisan-ul 2007 și Anima Cabernet 2007 sunt deja superbe, iar Anima Pinot noir 2007 dovedește, după o aerare corespunzătoare, mult caracter. Și, dacă un cârcotaș ar spune că Anima Merlot 2008 mai are nevoie, probabil, de încă un an până la deplina confirmare, Feteasca neagră Artisan 2007 degustată la cramă cred că e deja de natură să marcheze un jalon calitativ, o ștachetă înaltă pentru toți cei care aspiră să facă din Feteasca neagră soiul românesc de recunoaștere internațională.

Este următorul proiect pe care îl inițiem și la care sperăm să adere în primul rând producătorii de vin, dar mai ales consumatorii: ridicarea unui monument urban dedicat vinului românesc. Pentru că vinul este, într-adevăr, frate cu românul. Face parte din identitatea noastră cel puțin în aceeași măsură în care ne reprezintă și mâncarea tradițională dar și așa-numita “cultură înaltă”. Vă vom ține la curent cu demersurile întreprinse, iar de la început trebuie să acordăm creditul meritat unui pasionat de vin care a avut această idee: Răzvan Roșca este numele lui. Mulțumim, Răzvan!

Un demisec din struguri de pe Dealurile Vrancei îmbuteliat la Oprișor, Mehedinți.

O Fetească regală fără pretenții și prețiozități, dar de cursă lungă, cum ar spune (cam toți) prietenii mei. Deși cele 13% vol alc s-ar putea să provoace oarecari surprize în cazul unui consum exagerat, aș zice totuși că e un vin recomandabil la acest nivel de preț (aprox 12 lei).

Avem de-a face cu o Fetească la fel de “populară” cum știm din alte degustări că se prezintă acest soi, adică subînțelegem faptul că aromele – deși destul de intense și plăcute – nu sunt neapărat la fel de fine precum cele ale verișoarei mai mari și mai elegante, Feteasca albă. Olfactiv, Călăuza amintește de citrice și drojdii, cu un mic adaos de condimente. Gustativ, prezintă o senzație de aciditate ridicată, echilibrată de impresiile dulci, iar finalul este mineral, calcaros. Un vin vioi, de toată ziua și potrivit la o diversitate de posibile asocieri gastronomice de vară.

Mărturisesc, e primul vin de la această cramă nouă din Vrancea (Natura SRL) pe care chiar m-am bucurat să-l încerc. Ştiu că e al doilea an de producţie, dar cele din 2008 nu mă impresionaseră cu nimic (“Editorii Vinul.Ro au degustat cinci dintre vinurile scoase pe piaţă de Daniel Guzu, iar părerile nu au fost foarte blânde”, scriam la data respectivă).

Ei, bine, simt că Sauvignon blanc-ul din 2009 e un vin care merită recomandat, mai cu seamă că e o noutate pe piaţă (ştiti şi voi, ziariştii aleargă după “premiere” sau “exclusivităţi”, aşa că nu văd de ce-aş face eu o excepţie). Cu 13% vol alc şi vinificat sec, acest Sauvignon blanc este bine echilibrat şi expresiv, cu o intensitate aromatică (floare de soc şi coajă de lămâie) de Lumea Nouă (Chile, Australia etc). Gustativ, veţi regăsi aromele simţite la prima mirosire, grefate pe o structură bună şi oferind senzaţii răcoritoare, agreabile.

Vinul degustat de noi a fost furnizat de către producător, la fel şi informaţia despre preţul cu care va fi disponibil în restaurante: între 45-60 lei / sticla

Pentru recomandarea de săptămâna ar trebui să-i mulțumiți, de fapt, managerului de la “Bonne Bouche“, un restaurant bucureștean cu pretenții și cu mare accent pe vinuri. El mi-a transmis o informație interesantă: rose-ul de mai jos, deși abia intrat de câteva săptămâni în vânzare în acest restaurant, a depășit deja alte produse similare și cu o istorie mai veche. Și continuă să crească…

Dar să trecem la obiect: Rose-ul 2009 (sec) de la casa Corcova Roy & Dâmboviceanu provine din struguri de Merlot recoltați de pe vechile moșii viticole ale familiei Bibescu din Mehedinți, readuse la viață de noii investitori, Michel Roy și Șerban Dâmboviceanu. Prima trăsătură care ar putea caracteriza acest vin, după părerea mea, este aciditatea susținută, care creează o senzație crocantă și proaspătă. În al doilea rând – fără ca vinul să se remarce în mod deosebit prin amploare aromatică – exprimă nuanțe olfactive și gustative de cireșe, prune albe și citrice zemoase (grapefruit). Finalul amărui face și el parte din personalitatea acestui vin potrivit pentru mese ușoare de vară. Costă aproximativ 30 lei în magazinele specializate și probabil dublu în restaurante.

Cu scuzele de rigoare pentru că m-am lenevit, ajung, iată, să postez și aici recomandările de vinuri pe care le-am făcut noi în ultimele săptămâni (le pun la grămadă, urmează ca mâine să apară și recomandarea pentru acest week-end):

* 27 iunie 2010 – Xarello Vi de Terrer 2009, Castellroig (Penedes, Spania, 12,5% vol alc, postat de Valentin Ceafalău)

În ultima vreme, pe etichetele vinurilor apare tot mai des expresia “parfumul terroir-ului”, al pământului. La multe dintre acestea, ai prefera să nu simţi această caracteristică. În cazul de faţă, dacă ceea ce exprimă vinul este adevărata aromă a Penedes-ului, atunci acesta este unul dintre cele mai minunate locuri din lume. Tonurile aromatice de seminţe de floarea-soarelui crude se împletesc frumos cu notele de flori albe, polen şi grapefruit. Gustul de piersici albe şi cârcei de viţă de vie şi alune este fin şi plăcut, cu un parcurs gustativ proaspăt şi cu o aciditate bine încorporată. Notele minerale, uşor sărate, se aşează foarte bine în gură, dând vinului un plus de atractivitate. Preţul unei sticle e în jur 40 de lei în magazinele specializate.

* 3 iulie 2010 – Sauvignon blanc 2009, Domeniul Coroanei Segarcea (12% vol alc, România, postat de subsemnatul)

Un demisec prietenos atât ca preț (aproximativ 19 lei la hypermarket), cât și ca alcool (12% in vol).
Dar nici prețul și nici concentrația alcoolică nu sunt esențiale (după părerea mea, vinul merită chiar și ceva mai mulți bani, la cum se prezintă oferta actuală de pe piață): cel mai important e că e un vin plăcut, ușor de băut, vioi și proaspăt. Aromele de flori albe și citrice sunt completate gustativ de un mic rest de zahăr, iar această senzație lejeră de dulce face vinul atractiv pentru categorii diverse de meseni – și pentru cei mai pretențioși, și pentru cei mai puțin selectivi – fără ca vreuna (dintre categorii) să aibă ceva de pierdut. Vinul are o rotunjime agreabilă – completată de arome discrete de caisă ori piersică verde – și un final ușor condimentat, înviorător. Cu 77 puncte (calitate peste medie, atenție la preț!), acest vin s-a clasat primul în cea mai recentă degustare făcută de Vinul.Ro cu Sauvignon blanc-uri cumpărate de pe rafturile hypermarketurilor bucureștene.

* 10 iulie 2010 – Chardonnay 2009 Sole Barrique, Cramele Recaș (14% vol alc, România, postat de subsemnatul)

Se dovedeşte, după caracterizarea colegilor mei de la Vinul.Ro,  “intens şi impunător, cu arome suculente – de pere zemoase şi pepene galben – cu atingeri de vanilie şi citrice”. Un Chardonnay tipic şi elegant, cu o textură catifelat-onctuoasă şi substraturi afumat-vanilate. Pe final, vine cu o amareală care nu este deloc ieşită din peisaj, pentru că este agreabil încadrată de aciditate şi de note fructate, de grapefruit şi fructul pasiunii, asociate cu o impresie de mirodenii uscate. Costă aproximativ 45-50 lei în magazinele specializate şi cam de două ori pe-atât în restaurantele care îşi respectă clienţii şi cartea de vizită.

* 17 iulie 2010 – Sauvignon blanc 2009, Vinul cavalerului (12% vol alc, România, postat de subsemnatul)

Mare mi-a fost uimirea când am observat, chiar azi, că am omis până acum să vă recomand unul dintre vinurile albe pe care eu le beau cu mare plăcere vara asta: Sauvignon blanc Vinul cavalerului 2009. Mea culpa pentru această lipsă, singurul lucru pe care l-aş putea invoca în apărarea mea ar fi acela că, aproape sigur, dacă vă place vinul alb sec, v-aţi întâlnit măcar odată cu el, aşa că poate lipsa părerii mele să nu fie chiar o mare nenorocire. Ce-mi place la vinul ăsta (în afară de preţ, care mi se pare bine moderat)? Îmi place că e vioi şi răcoritor, nepretenţios în sensul bun al cuvântului – nu-ţi solicită atenţia prea mult ca să-şi arate calităţile, are o exprimare directă şi clară. Vinul e agreabil de la început (culoarea e plăcută şi frumos strălucitoare, alb-verzuie, olfactiv se exprimă prin nuanţe tipice şi intense – de citrice, soc şi flori de salcâm) şi până la sfârşit (gust suculent şi reconfortant, de caise şi mere verzi, plus o nuanţă de cireşe albe), la finalul uşor condimentat. Costă 18 lei în majoritatea magazinelor obişnuite şi aproximativ 35 în restaurantele care nu sar calul cu adaosurile comerciale.

* 24 iulie 2010 – Viognier & Tămâioasă românească 2009 Scurta Vineyard (13,5% vol alc, România, postat de subsemnatul)

Un amestec inovator, în care soiul autohton de tradiție (Tămâioasă) asociat celui internațional (Viognier) se dovedește un partener plin de farmec și personalitate, dar fără să preia cu forța conducerea “valsului”. Aromele de Tămâioasă românească ale acestui vin nu sunt dominante, astfel că întregul ansamblu capătă tonuri răcoroase și exotice de flori albe, ananas, mango, avocado și miere de albine. Gustul are o evoluție susținută, de la atacul cu senzații dulci de piersică și până la finalul condimentat-citric. Vinul impresionează mai ales prin echilibrul elegant dintre aciditate și senzațiile dulci. Iată ce spune și producătorul, Cramele Halewood, despre tehnologia de obținere a acestui vin: “Cele două soiuri de struguri au fost vinificate separat. Pentru ambele s-a făcut o macerare peliculară la temperatura de 12 grade C (15 ore pentru Viognier și 24 de ore pentru Tămâioasa Românească). Limpezirea gravitațională a musturilor timp de 24 ore, urmată de fermentația alcoolică la 15 grade C timp de 15 zile, a dus la obținerea aromelor tipice fiecărui soi”. Costă aproximativ 30 lei în magazinele specializate și probabil dublu în restaurante.